Premiul al II-lea, secțiunea proză (din partea membrilor) - „O noapte de pomină”, de Eugenia Duță

[Vasilisia Lazăr]

O noapte de pomină 

 

          Noaptea cuprinsese tot satul. Nu îmi plăcea să stau singură în casa aceea plină de amintiri și mobile vechi ce parcă începeau să geamă și să se vaiete imediat ce se lăsa întunericul. De obicei, dormeam cu lumina aprinsă, dar chipurile severe ale bunicilor, din tablourile care umpleau pereții, erau îndreptate către mine și mă fixau cu o privire ce parcă mă mustra pentru cine știe ce vină. E drept că nu aveam conștiința prea curată, îi cam necăjisem în copilărie. Dar, de multe, mă răsteam la cei din tablouri și le spuneam că nu e drept să terorizeze o tânără ca mine, pentru vina de a fi fost obraznică în copilărie! Ce știam eu atunci? „Dacă știți voi un secret, să întoarceți Timpul, să știți că m-aș purta altfel” Apoi regretam că am spus sau doar am gândit asta, pentru că de fiecare data îmi aminteam de o piesă de teatru pe care o văzusem când eram mică sau mă rog… mai tânără, era o reluare cu Ștefan Iordache în rolul lui Don Juan, care sfida statuia unui comandor și-l invita la masa… deși, chiar el îl omorâse… și… seara? Ghici, cine a venit la cină?!

          Ce idee avuseseră părinții, să mă lase pe post de supraveghetor al lucrărilor de consolidare! Ziua mai era cum era… dar noaptea… dormeam iepurește, tresărind la orice zgomot sau fâșâit. Bănuisem că așa va fi, dar nu știu ce imbold mă împinsese să accept, poate în subconștient dorisem să mă cofrunt cu propriile-mi spaime.

          Nu era deloc ușor. Dar mă străduiam să mă culc târziu, ca să nu trebuiască să înfrunt întunericul cu ochii închiși. Mă lipeam cu spatele de perete și treceam cearceaful peste urechi, nu știu de ce, tot o reminiscență de când fusesem mică și eram convinsă că dacă am urecile și vârfurile picioarelor acoperite, umbrele răuvoitoare ar avea mai puțină putere asupra mea.

          Pădurea care începea peste strada din fața casei foșnea și se văita. Ba chiar mi se părea că ceva sau cineva scâncește a jale. Chiar și Hani, cățelușa care de când rămăsesem singură în pustietatea asta, avea privilegiul de a dormi cu mine în cameră, ciulise urechile. „Ce o fi afară, Hani? Ei, uite asta ne mai trebuie, să se preumble cine știe ce jivină pe aici!”

          Hani m-a privit lung. „Jivină?” parcă spuneau ochii ei.

          Am înghețat. Da, avea dreptate. Dacă nu era o jivină a pădurii, ci una sălbatecă, umană?! Ei… uite, la asta nu se gândiseră ai mei.

          Am pus mâna pe telefon, gata să sun la 112, dar gândindu-mă că dacă e vreun pericol, până ajunge poliția în  vârful acela de deal, se pot întâmpla multe…

          M-am strecurat la bucătărie și am luat un cuțit, cel mai mare pe care l-am găsit. Deși imediat m-a pufnit râsul. Nu eram în stare să omor un gândăcel sau un păianjen, ce voiam eu să fac cu un cuțit? M-am dus la baie și am început să mă strâmb în oglindă, căutându-mi o figură cât mai fioroasă. Nu prea-mi ieșea…

          Am încetat cu strâmbăturile pentru că s-au auzit foarte clar pași afară, pe prispă. Hani a început să latre fioros iar eu m-am bucurat că e lângă mine. După cum lătra, părea un ditamai dulăul, nu o biată cățelușă piticuță. Dar cred că spaima îi îngroșase glasul, pentru că niciodată nu o auzisem lătrând așa gros și așa furios.

          „Alo! Hei, e cineva acasă?”

          Am pus mâna pe Hani. Tremura și ea, ca și mine. „Hani, spune-mi că un răufăcător nu ciocăne la ușă…”

          „Alo! Văd că e lumină, hai, vecină, că am nevoie de ajutor. Sunt Titel, de alături! Hai, răspunde, am nevoie de mata!”

          Titel? Habar nu aveam cine e. Prima casă era la vreo două-trei sute de metri, spre sat. Apoi, după ea nu mai era nici o casă. Nu cumva muncitorii care lucrau la renovare și pe care mama îi cunoștea bine, scăpaseră vreo informație la birtul din sat, cum că stăteam singură acolo? Că  mai auzisem eu de o boacănă de-asta, cu țiganul (auăleu… am făcut-o! nu am voie să folosesc acest cuvânt!) care o ajuta pe tanti Ioana la treaba din grădină și s-a trezit femeia cu casa spartă! Că ei erau din București și casa de la „țară” o aveau pe la Gostinari, făceau cam o juma de oră pân-acolo… Au găsit casa vraiște… Țiganu lor, om cumsecade, dar cam băutor, se lăudase la birt cu oamenii la care lucra, de treabă oamenii și de condiție bună, ea medic, el aviator… să vezi ce au ăștia în casă, te minunezi… da, cumsecade oameni, da au și de unde… și, uite așa, s-a trezit Tante Ioana cu casa goală… au găsit până la urmă o parte din lucruri, că furaseră și toate ustensilele de grădină, dar ce să vezi… unde le-au găsit? Fir-ar ei de hoți, măcar de le-ar fi folosit, dar ei le luaseră să le vândă, le îngropaseră până găseau mușterii… „Taci, Hani, nu vezi că mă gândesc?! Da, da, vin acum, nu mai bateți așa! Să știți că am și o pușcă pe aici, dacă aveți gânduri rele, și dulăul meu vă face praf!” „Ce gânduri, domniță, îmi naște nevasta, moare până deschizi mata!”

          Asta m-a hotărât. Fără să mai stau pe gânduri, am deschis ușa.

          În fața mea stătea un pișpirel de bărbat, îmbrăcat într-un trening pe care l-am bănuit a fi de fapt un fel de pajama. Avea părul vâlvoi, părea speriat sau chiar disperat. Era cam de vârsta mea. Am ascuns cuțitul la spate.

          „Unde stai?”

          „Haide, coniță dragă, unde să stau, ce, nu mă cunoști, că doară luăm apă de la aceeași fântână… hai, nu mai sta, vino cu mine, că nu mă pricep deloc… și o fi și născut deja!…”

          De parcă eu mă pricepeam! Am aruncat un capot pe mine, am luat în grabă trusa medicală care din fericire era la îndemână, cu spirt, feșe, dezinfectante și alte alea, i-am făcut semn lui Hani să rămână să păzească pe-acolo și l-am urmat. Hani nu m-a ascultat, cred că a considerat că e mai bine să mă păzească pe mine decât casa.

          Ce a urmat… cum să descriu? Femeia era o tinerică de seama mea, plângea și se văita de ceasul morții. L-am pus pe omul ei să-mi aducă niște apă fierbinte și cearșafuri curate… că așa văzusem și eu prin filme, am pus-o pe femeie să stea pe spate și mi-am făcut curaj să privesc minunea… capul copilului tocmai se ițea spre Lume. Doamne, Dumnezeule, ce să fac? Păi… ce făceau și femeile acu o mie de ani! Instinctul e mai puternic decât orice! Nu știam nimic despre nașteri, singurele mele idei erau legate de igiena momentului. Nu știu ce am făcut, nu știu ce am vorbit, îmi amintesc doar că bărbatul se învârtea pe lângă mine și executa fără crâcnire orice ordin primea de la mine, dar habar nu am de unde îmi veneau toate acele ordine… mi-a zis după aia că eram foarte hotărâtă, că păream extrem de pricepută și a avut o încredere deplină în mine.

          Când am auzit copilul cum plânge, am răsuflat ușurată. L-am luat de piciorușe și l-am bătut ușor pe spate (filmele să trăiască!) și în acel moment am auzit sirena salvării care tocmai oprea în față. Norocul meu, că habar nu aveam ce să fac cu buricuțul minunii din mâna mea…

          Mai mult nu pot spune. Pentru că, spre rușinea mea, pentru prima oară în viață, am leșinat.

          Pe fetiță, au botezat-o cu numele meu.

          Dar, de atunci, nu știu cum s-a întâmplat, dar mi-a pierit frica de întuneric și de singurătate…

[Vasilisia Lazăr]

Vă felicit!

[Mihaela Suciu]

Felicitări!