Schimbare de la o zi la alta

[Veronica P. L.]

Eram în România, la două luni după ce-l născusem pe fiul meu. Aveam un frizer de familie, dl. Titi, care venea și ne tundea pe toți. În timp ce îmi tăia mie părul, a observat o umflătură pe gât. Cum mama avea o prietenă doctoriță, ea m-a trimis imediat la un endocrinolog, care a spus că e un nodul tiroidian, probabil benign, care trebuie operat imediat, înainte de a deveni malign.

La recomandarea chirurgului, am încetat alăptarea bebelușului și, după o lună m-au operat. Frica mea era să nu-mi pierd vocea, drept care, în timpul operației cu anestezie locală, am tot vorbit, ca să verific vocea. Pe chirurg l-a deranjat vorbitul meu și m-a adormit.

Când m-am trezit, n-am putut vorbi, îmi secționase un nerv, spunând că a fost obligat să-l taie, întrucât tumoarea - care s-a dovedit a fi fost benignă- incorpora și nervul în chestiune, deci n-avea cum să evite secționarea lui.

De la o zi la alta am pierdut vocea, nu i-am mai putut vorbi, nici canta bebelusului de trei luni. Din păcate, același nerv era responsabil și de capacitatea de a înghiți hrana, dar și de mușchiul care permitea respirația.

Mi s-a spus că vocea îmi va reveni și, într-adevăr, după opt luni de exerciții zilnice, creierul a compensat pareza și am reușit să vorbesc. Înghițitul s-a aranjat și el, dar cu respirația n-a fost la fel.

Într-o zi, când fiul meu avea peste un an și mergea deja, am fost cu el într-un părculeț de lângă casă, fără cărucior (era greu de cărat, iar liftul se stricase la cutremur). Și, jucându-se el într-un leagăn, a căzut și s-a lovit la buză. Se pare că buza are multe vinișioare și sângerează repede, așa că s-a umplut imediat de sânge. Evident, eu m-am panicat, l-am luat în brațe și am vrut să alerg spre casă. Și aici a fost momentul pe care nu-l pot uita: aveam un corp tânăr, capabil să alerge, dar o respirație blocată, care mă impiedica s-o fac. Într-o zi, cea a operației de tiroidă, trecusem de la statutul de persoană tânără, la cel cu o respirație de om în vârstă.

Mi-a fost teribil de greu să accept situația în care corpul mi-era în plină putere, dar respirația se opunea manifestărilor lui naturale. Mi-au trebuit mulți ani ca să-mi echilibrez reacțiile și să admit că puterea pe care o simțeam în corp nu corespundea cu vârsta respirației. Doctorii îmi spuneau că aveam, la 34 de ani, respirația unui om de peste 75 de ani.

Sigur, natura face în așa fel încât, cu anii, puterea fizică și respirația omului să diminueze în paralel. Ceea ce mi se întâmplase era nefiresc: respirația mi-a îmbătrânit brusc, în ziua operației, cu peste 40 de ani.

Situația pe care o trăim astăzi, datorită pandemiei, e similară cu cea trăită de mine în tinerețe, când vârsta mi s-a schimbat de la o zi la alta. În mod natural, cu fiecare an, oamenii își micșorează distanțele de deplasare, călătoriile devin mai rare, mai târziu chiar și deplasările cu mașina sau pe jos sunt mai mici. Dar, datorită faptului că totul vine gradat, oamenii au timp, în decursul anilor, să se obișnuiască și să accepte aceste schimbări. Acuma însă, de la o zi la alta, starea de urgență decretată în urma pandemiei a impus micșorarea forțată și bruscă a spațiului de mișcare. Cu alte cuvinte, s-a creat, în mod rapid, efectul pe care-l are, în mod natural, îmbătrânirea, iar oamenii acceptă cu dificultate restricțiile apărute peste noapte. Schimbarea de acum, provocată de pandemia mondială mi se pare foarte asemănătoare cu cea pe care am suferit-o eu cu ani în urmă. Am totuși convingerea că a accepta și mai ales a înțelege reacția noastră la o schimbare bruscă ne ușurează controlul asupre efectului produs în noi.

Închei cu un final optimist: spre deosebire de ceea ce mi s-a întâmplat mie, astăzi lumea poate spera. Starea de urgență nu e definitivă, vârsta reală a fiecăruia va reveni când virusul va fi eradicat! Ne trebuie însă puțintică răbdare! 

[Mihaela Suciu]

Lecția răbdării e dificilă, dar nu imposibilă şi ce frumos e când sunt oameni care te sprijină. Un text de viață, impresionant de bine redat prin sinceritate, mulțumesc Vero!

[Sofia Sincă]

Răbdare pentru cei ce și-o permit. Există persoane, de sub ochii mei pe care mișcarea le-a prelungit viața sau măcar i-a întreținut. Acum, după ce s-au mai destrămat puțin restricțiile ei nu și-au mai revenit, indiferent de vârstă. Și, ce ne facem cu socializarea?!... Ne sălbăticim. Vorbim de la distanță pe stradă, vizite - nici vorba... Un umil calcul, făcut în mintea mea, spune că o generație, a noastră celor trecuți de 65, va dispărea, mai rapid decât e cazul... Poate așa a fost prevăzut. A crescut populația globului. Dar aceasta este reacția pesimistă. Există și optimism.

Am citit cu plăcere, textul tău, Veronica, cel ce încearcă să-i dea o altă formă pandemiei ce a căzut pe capul nostru.

Sofi

[Veronica P. L.]

Multumesc, Miha. In cazul meu, rabdarea a fost impusa, iar in cazul pandemiei la fel! Deosebirea este in ceryitudinea zilei de maine: eu am stiut ca nu se mai poate reface nimica, deci n-aveam incertitudini. Astazi lumea are si omul nu e echipat sa confrunte incertitudinile...

Mihaela Suciu a spus :

Lecția răbdării e dificilă, dar nu imposibilă şi ce frumos e când sunt oameni care te sprijină. Un text de viață, impresionant de bine redat prin sinceritate, mulțumesc Vero!

[Veronica P. L.]

Multumesc, Sofia. Da, asa e, rabdare cei ce si-o permit...

In legatura insa cu cei peste 65 de ani, nu cred ca e valabila afirmatia ta: fiecare traieste, cum spunean bietul tatal meu, atata timp cat mai are in desaga numarul de cuvinte pe care Dumnezeu i le-a inscris in destin. Cand termina cuvintele, gata, s-a dus. tata ne spunea poate asta ca sa tacem, sa facem "economie de cuvinte", dar eu cred ca e ceva adevar in asta...

Tu, de exemplu, mai ai - cred- multe cuvinte de spus (scris), asa ca mai ai mult de trait...:)

Multumesc pentru frumosul - dar pesimistul -  tau comentariu.

Sofia Sincă a spus :

Răbdare pentru cei ce și-o permit. Există persoane, de sub ochii mei pe care mișcarea le-a prelungit viața sau măcar i-a întreținut. Acum, după ce s-au mai destrămat puțin restricțiile ei nu și-au mai revenit, indiferent de vârstă. Și, ce ne facem cu socializarea?!... Ne sălbăticim. Vorbim de la distanță pe stradă, vizite - nici vorba... Un umil calcul, făcut în mintea mea, spune că o generație, a noastră celor trecuți de 65, va dispărea, mai rapid decât e cazul... Poate așa a fost prevăzut. A crescut populația globului. Dar aceasta este reacția pesimistă. Există și optimism.

Am citit cu plăcere, textul tău, Veronica, cel ce încearcă să-i dea o altă formă pandemiei ce a căzut pe capul nostru.

Sofi

[Vasilisia Lazăr]

Dincolo de învățătura ce se desprinde din această lecție, am o întrebare: chiar era necesară eradicarea acelor noduli? Știi de ce întreb? Fiindcă eu am mai mulți noduli tiroidieni, destul de vizibili, benigni, fiindcă am făcut biopsie și mi-au ieșit benigni, dar doctorul mi-a spus ca să-i operez numai dacă doresc eu, din punct de vedere estetic, altfel ei stau cuminciori acolo, nu se întâmplă nimic. Au trecut peste 20 de ani de când eu am învățat să trăiesc cu acești noduli căpătați în urma unei afecțiuni a tiroidei din timpul liceului, dar care nu s-a mai manifestat apoi. După moartea lui Ion, am crezut că am deranjat tiroida, am mers și am făcut control și nu, e la fel. De aceea întreb...

[Veronica P. L.]

Draga Vasilisa,

Stai linistita, nu e nicio problema cu ei. Ii tii sub control si gata. Acuma sunt alte mijloce tehnice. In 1977, cand am avut eu nodulul (unul mare), nu mi-au facut biopsie si toti doctorii au spus ca trebuia operat. Era beningn si poate ca n-ar fi trebuit operat, dar cine stie? 

In rest, iti inteleg tristetea acestui an, ma gandesc mult la tine, am fost, sunt si iti voi fi mereu alaturi! 

Cu drag,

V.  

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Dincolo de învățătura ce se desprinde din această lecție, am o întrebare: chiar era necesară eradicarea acelor noduli? Știi de ce întreb? Fiindcă eu am mai mulți noduli tiroidieni, destul de vizibili, benigni, fiindcă am făcut biopsie și mi-au ieșit benigni, dar doctorul mi-a spus ca să-i operez numai dacă doresc eu, din punct de vedere estetic, altfel ei stau cuminciori acolo, nu se întâmplă nimic. Au trecut peste 20 de ani de când eu am învățat să trăiesc cu acești noduli căpătați în urma unei afecțiuni a tiroidei din timpul liceului, dar care nu s-a mai manifestat apoi. După moartea lui Ion, am crezut că am deranjat tiroida, am mers și am făcut control și nu, e la fel. De aceea întreb...

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc mult, Veronica! E un an pe care l-aș scoate din calendar. E un an îngrozitor. Nu știu cum și dacă am să trec de el. Încerc, mă străduiesc, dar...