Nu mă mai naște, mamă!

[Mihaela Suciu]

 

             Astăzi, este o zi perfectă! Pot simți bucuria că exist, pot vedea puritatea ce ne înconjoară, pot percepe liniștea din interior și-mi vine să strig: ,,Magnific!”

 

            Privesc intens un ochi de geam. În afara lui, roiuri de fluturi albi dansează, iar unii, amețiți de piruetele palelor de vânt, se izbesc lipindu-se de sticlă și gravitațional o iau tiptil, târându-se de-a bușelea la vale. Semn al trecerii efemere, rămân dâre lucioase, ca niște urme de melci. În spatele lor, alți bezmetici urmează același curs pierzându-se pe geamul aburit. E cald și bine în autobuz. Cu mișcări circulare, îndepărtez boarea. Trebuia să folosesc un șervețel de hârtie, dar m-am grăbit să văd mai bine.

            Ninge din plin, într-o veselie! Și pietonii par altfel, mai deschiși; chiar își poartă cu stoicism cușmele ce se îngreunează, strat după strat, transformându-i în oameni-de-zăpadă umblători. Fulgi saturați, ghiftuiți cu vata zaharos-apoasă a norilor, cad necontenit și se odihnesc somnoroși în cele mai neașteptate locuri. Antiderapantul, aruncat din plin pe stradă, cu greu face față. Totuși a reușit să înmoaie zăpada, iar zloata formată se lasă călcată de roțile neostenite și, uneori, fleșcăind, se stropșește la trecători, dar aceștia, precauți, se feresc țopăind. Eu, gură-cască, am primit-o în plin, de la cine nu mă așteptam, exact de la omul de lângă umărul meu:

 

– Te bag în... mă-tii!

 

            Ocupată să-mi șterg palma umezită, inițial, am avut tendința să privesc în jur, să caut persoana sau obiectul pe care-și vărsa oful, însă omul se proțăpise în fața mea și m-a înjurat din nou, privindu-mă drept în ochi. Am înțeles că eu eram persoana vizată. Locul era strâmt, n-aveam scăpare și m-am făcut că plouă. N-am vrut să dau curs unei discuții, așa că, m-am deconectat de prezența nedorită, altminteri îl recunoscusem, iar în altă situație m-aș fi bucurat să-l revăd. Fiindcă pomenise de mama, mă gândeam cum arăta dumneaei însărcinată: o ființă firavă ca un fir de miozotis – foare de ,,Nu-mă-uita” cu o umflătură rotundă la mijloc, un pântec în nouă luni, exact ca un pepene. Venise vremea să mă nasc! M-am opus și doctorul a zis că mă scoate cu forcepsul. A refuzat categoric mama – știa să-și impună mereu voința. Au adormit-o! Bisturiul îi tăia burta și coaja verde părâia, și uite așa, cât ai clipi, printr-o magie iscusită, am apărut eu din jobenul-pepene, ca o dorință materializată – evident, a ei.

 

            O, mamă! Acum, mă gândesc la ființa asta, din fața mea, care vrea, cu tot dinadinsul, să intru acolo de unde n-am vrut să ies, iar anii au trecut și rana pântecului tău s-a vindecat. ,,Greu la deal cu omul mic!” Dar dacă așa dorește, are mult de împins la părțile căruței mele, iar rezultatul e nul. El asudă și eu zâmbesc! Da, zâmbesc bărbatului pe care-l cunosc de ani și ani: îndrăgostitul cu brațele pline de flori, vesel, mereu atent; nu mă lăsa să car greutăți, îmi lua plasele doldora de cumpărături, împreună băteam covoare, împreună coboram-urcam: căruciorul celui mic, bicicletele și trotinetele celorlalți, și copiii erau fericiți, iar acum parcă e întors pe dos, ca o haină veche. Așa și arată: ca o haină boțită! Nu, nu mă pot lepăda de el, fiindcă ceva imperceptibil mă leagă. Of, ce frumos vorbea odată, dar azi huruie ca o moară stricată și cuvintele lui mă împovărează! Nu degeaba curge vorba printre noi, despre firea umană, împrospătând experiențe ancestrale: ,,Poți să mănânci un sac de sare cu omul de lângă tine și nu știi ce zace în mintea lui!”.

 

– Așa, fă, rânjește! Mi-a scuipat printre dinți, trei vorbe, ca un mâncător de semințe.

 

             Hopa! În cele nouă luni de relaxare, cred că am înghițit odată cu miezul roșu-dulce și vreun sâmbure de înțelepciune! Automat, zâmbetul meu întins pe toată fața, ca o felie de pepene, s-a retras timid. Împietrisem!

 

            Nu mă mai naște, mamă! Acum, chiar sunt oripilată! Am închis ochii să nu-l mai văd degradându-se. Damful ce-l înconjoară mi-a ajuns până-n esofag. Mi-e greață! Stau țeapănă, precum soldatul dezertor în fața plutonului de execuție și nu îndrăznesc să-mi ridic mâinile, să-mi astup urechile. ,,Comandantul” însă vrea distracție. Mi-a pus pistolul la tâmplă, iar degetul apasă ușor pe trăgaci. O ruletă rusească! Un glonte orb! Aștept următorul. La fel, orb! Următorul... Neliniștea crește apocaliptic, chiar îmi doresc să vină cât mai rapid glonțul mortal, să se termine odată. Nu se mai termină, dimpotrivă, ia amploare, în interior și-n exterior s-a deslănțuit un război de cuvinte! Parcă, se aude și-un glas tânăr? Nici nu mai știu, cine cu cine se măcelărește. Prin timpan, penetrează câteva cuvintele tăioase, despărțite în silabe, dar nici așa nu-și găsesc locul, n-au încotro s-o ia și se asfixiază în masă. Nu vreau să le accept, eu nu suport vulgul! Cu toate acestea, în momentul de față, pot încă savura ineditul: nostim, un ,,ă” aruncat în final de pul, ca la o partidă de table, își caută deznădăjduit căciula, iar când o găsește dă cu ea de pământ. Așa aș da și eu cu bețivanul ăsta! Creierul meu e pe fază, precaut a deconectat cordul, să nu i se lipească vreun cuvințel necunviincios. În rest, simt fiecare celulă încordându-se, ADN-ul stă chircit ca un arc; e gata să se destindă, să răbufnească, dar tac! Tac, mamă, de silă, de indignare... Fizic nu-l pot dovedi; e un munte de om, nici geaca îmblănită nu-l mai cuprinde. Și doar ne despărțisem amical, cu un chef de pomină. Atunci, nu se comporta dezagreabil! Acum, mă face de râs! Oare, sunt eu mai sensibilă? Cum s-a ajuns aici? De ce ne-am intersectat? Vreau liniște, vreau să dispar sau să se volatilizeze „actorul”, să nu-l mai aud! Parcă aștept să cadă ceva...

 

            Din cer cad fulgi, ca o cortină peste acest spectacol grotesc! Nici nu îndrăznesc să respir, privesc geamul cu coada ochiului. În situația dată, alături de „ninge” înșirui toate complementele ce-mi vin pe loc în gând: ,,Ninge frumos, ninge magnific, ninge liniștit...” Un cântec, din copilărie, își face loc: „Ninge liniștit afară, fulgii albi plutesc ușor...” Na, poznă! O hurducătură, un scrâșnet de roți! Autobuzul s-a oprit în stație.

 

– Dacă ți-am zis să cobori la prima, coboară jigodie, îl apostrofează cu glas tânăr și ferm, un bărbat. Și fiindcă lui nu-i păsa, un șut bine plasat îl trimite direct în patru labe, taman în zloata de afară...

 

            Nu mă mai naște, mamă! Nu pot pierde nici măcar o clipă! Azi, e un eveniment deosebit! Renaște spiritul civic!... Dumnezeule, eu vorbesc în sinea mea și omul zace...

 

– Opriți autobuzul! Opriți autobuzul!  Nu-l putem lăsa așa! E fostul...

           Glasul mi s-a stins. Nimeni dar absolut nimeni nu reacționa, posibil mulțumiți că după ce ne făcuse albie de porci, omul ajunsese acolo unde-i era locul. N-am cedat!

– Oameni buni, hai să facem ceva! Vă rog frumos, am fost vecini!

 

 

 

PS: Ieri, 3 februarie, la împlinirea vârstei de 89 de ani, l-am sărbătorit pe tata. Cum mama nu putea lipsi, am materializat-o în acest text.

[Valeria Merca]

Multă sănătate tatălui tău, Mihaela! La mulți ani! Ce frumoasă vârstă!

Mi-am început ziua cu o „poveste tristă”, inteligent/ original concepută. Mi-a plăcut. Cred că...  va (mai)  urma! :) 

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Valeria! De acum, tata are motiv să prindă 90. Sper să țin ritmul sprințar al minții sale! Drag de popasul tău!

Valeria Merca a spus :

Multă sănătate tatălui tău, Mihaela! La mulți ani! Ce frumoasă vârstă!

Mi-am început ziua cu o „poveste tristă”, inteligent/ original concepută. Mi-a plăcut. Cred că...  va (mai)  urma! :) 

[Tudor Cicu]

Un text aflat la graniţa dintre proza psihanalitică şi tărâmul prozopoematic, dar cu trimiteri ce declanşează repetate vibraţii meditative în mintea cititorului. Soluția ieşirii din iluziile cu care trecem (la modul confesional, nu?) peste evenimente firești din viața eroinei şi contradicţiile unor întâmplări cotidiene, nu-i decât ecuaţia Fiinţei rătăcitoare, pretutindeni. Iubirea nu moare odată cu visul pe care calcă (ori scuipă) unii. E doar pasiunea unor resorturi intime care au „consumat-o” pe autoare, într-un monolog cu ea însăși.  E, dacă vreţi, strigătul ei de salvare a sufletelor pe calea rostirii curate, sincere, sub forma unui cântec fluvial whitmanian. Mai așteptăm.

 

[Ioniţă Gabriela]

La multi ani cu bine tatalui tau! 

viata asta uneori e o jigodie...

(ma bucur ca te cunosc, drag de tine!)

[Sofia Sincă]

Of! Of! Of! Degradarea umană... Cât de rău își fac oamenii între ei. Este vorba despre tăria de caracter, de puterea de renunțare în conviețuire, la momentul potrivit. Dar, în cele mai multe cazuri, nu există. Și se tot fac compromisuri, dea lungul vieții... se tot fac. Și se ajunge la o viață mizeră din punct de vedere spiritul, ca cea descrisă de tine, aici, foarte inteligent, de altfel.

Suntem obișnuiți deja cu textele tale, Mihaela, psihanalitico-literare, declanșate din dramele conflictuale umane. Aici, accentul pe condiția socială dintre foști soți. Într-o manieră proprie, alături de fantastica și încântătoarea fulguire dansantă a fulgilor umezi, cu toate neajunsurile pricinuite de ei, și urâțenia sufletului uman. Degradarea morală, dezumanizarea, bădărănia bărbatului alcoolic, văzându-se abandonat. Mândria lui rănită, uimirea că a fost abandonat, negăsindu-și vina, crezând că așa ceva nu se va putea întâmpla niciodată, indiferent de comportamentul său față de soață. Caracteristica dominantă a textului este convingerea cu care redai, intercalarea paragrafelor dintre acțiune și psihanaliză, fracturate, dar fluide. Se numește postmodernism.

Am citit cu multă plăcere, și felicitări!

Sofi

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Tudor! Am momente de solitudine în care acțiunea se desfășoară pe două planuri: cel real și monologul cu mine însămi. Am învățat să observ și găsesc o mulțime de lucruri interesante în cotidian. Lumea mi se pare fascinantă și poate felul în care-o privesc, mă determină să cânt scriind.  Ai comentarii elaborate, încântătoare și mă determini să citesc, nu cunoșteam termenul „whitmanian”. Te aștept cu drag!

Tudor Cicu a spus :

Un text aflat la graniţa dintre proza psihanalitică şi tărâmul prozopoematic, dar cu trimiteri ce declanşează repetate vibraţii meditative în mintea cititorului. Soluția ieşirii din iluziile cu care trecem (la modul confesional, nu?) peste evenimente firești din viața eroinei şi contradicţiile unor întâmplări cotidiene, nu-i decât ecuaţia Fiinţei rătăcitoare, pretutindeni. Iubirea nu moare odată cu visul pe care calcă (ori scuipă) unii. E doar pasiunea unor resorturi intime care au „consumat-o” pe autoare, într-un monolog cu ea însăși.  E, dacă vreţi, strigătul ei de salvare a sufletelor pe calea rostirii curate, sincere, sub forma unui cântec fluvial whitmanian. Mai așteptăm.

 

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Gabi! Și eu mă bucur să te cunosc și să te citesc - vezi, nu tot timpul viața e o jigodie, iar dacă e... ignorăm! :)

Te aștept cu drag!

Ioniţă Gabriela a spus :

La multi ani cu bine tatalui tau! 

viata asta uneori e o jigodie...

(ma bucur ca te cunosc, drag de tine!)

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Sofi! O încântare să-ți citesc comentariile, fie la mine în pagină, fie la alții. Ai un fel deosebit de-a te apleca asupra fiecărei creații și un vocabular descriptiv al stărilor pe care le parcurgi citind.

Sunt două laturi ale firii umane și de aici: sunt oameni care sunt în competiție (prost înțeleasă) și sunt puși pe rele, și cei care înțeleg că nu suntem perfecți și putem să ne susținem, dar asta depinde în mare măsură de educație. 

Nu mă pricep la literatură, dar dacă felul meu de-a scrie îl consideri postmodernist, mă bucur c-am intrat în „curent”. 

Poate că te-ai obișnuit cu textele mele, dar în ultimul timp tot fac experiențe. De data aceasta am lăsat personajul masculin ambiguu; n-am specificat că cei doi au locuit împreună în aceeași locuință, doar s-au ajutat și s-au despărțit cu un chef de pomină, așa că fiecare cititor poate să-și închipuie ce poate fi: fostul soț sau fostul vecin. La final, mă gândeam că dacă ceri ajutorul celor din jur pentru un om, când spui „fostul vecin”, lumea nu prea reacționează, dar dacă spui „e vecinul meu” poate că se sensibilizează.

Îmbrățișări și drag de prezența în pagina mea!

Sofia Sincă a spus :

Of! Of! Of! Degradarea umană... Cât de rău își fac oamenii între ei. Este vorba despre tăria de caracter, de puterea de renunțare în conviețuire, la momentul potrivit. Dar, în cele mai multe cazuri, nu există. Și se tot fac compromisuri, dea lungul vieții... se tot fac. Și se ajunge la o viață mizeră din punct de vedere spiritul, ca cea descrisă de tine, aici, foarte inteligent, de altfel.

Suntem obișnuiți deja cu textele tale, Mihaela, psihanalitico-literare, declanșate din dramele conflictuale umane. Aici, accentul pe condiția socială dintre foști soți. Într-o manieră proprie, alături de fantastica și încântătoarea fulguire dansantă a fulgilor umezi, cu toate neajunsurile pricinuite de ei, și urâțenia sufletului uman. Degradarea morală, dezumanizarea, bădărănia bărbatului alcoolic, văzându-se abandonat. Mândria lui rănită, uimirea că a fost abandonat, negăsindu-și vina, crezând că așa ceva nu se va putea întâmpla niciodată, indiferent de comportamentul său față de soață. Caracteristica dominantă a textului este convingerea cu care redai, intercalarea paragrafelor dintre acțiune și psihanaliză, fracturate, dar fluide. Se numește postmodernism.

Am citit cu multă plăcere, și felicitări!

Sofi

[Sofia Sincă]

Ai dreptate, Mihaela, nu ai spus clar că este fostul soț. Însă eu așa am dedus, am interpretat. În mintea mea, un vecin nu se poate adresa într-o așa manieră, vecinei sale... Și apoi, am luat ultima frază ca o potrivire... din partea ei, din jenă. Adică fostul ajunge vecin sau pur și simplu, nu vrea să recunoască faptul că i-a fost soț. Deci, orice text cu final în mai multe înțelesuri se poate interpreta.

Iar, din punctul de vedere al ajutorului celor din jur, pe la noi... nu prea există. Sunt atâtea cazuri de persoane în vârstă molestate, înjurate de către tineri și nu intervine nimeni. De ce? Poate de frică sau poate că nu avem educația de a sări în ajutor.

Desigur, textele tale trebuie citite cu multă atenție. Am luat aminte. :))

Sofi, cu drag!

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Sofi! Momentan, ești singura care și-a exprimat ceea ce-a înțeles. Mă gândesc să schimb finalul, să cadă accentul pe vecin. :)

În text orice se poate întâmpla și ideea era și faptul că nu mai există spirit civic, suntem egoiști, speriați că autoritățile nu intervin, legislația lasă de dorit. Trist dar există speranță! O zi frumoasă și gânduri bune din partea mea!

Sofia Sincă a spus :

Ai dreptate, Mihaela, nu ai spus clar că este fostul soț. Însă eu așa am dedus, am interpretat. În mintea mea, un vecin nu se poate adresa într-o așa manieră, vecinei sale... Și apoi, am luat ultima frază ca o potrivire... din partea ei, din jenă. Adică fostul ajunge vecin sau pur și simplu, nu vrea să recunoască faptul că i-a fost soț. Deci, orice text cu final în mai multe înțelesuri se poate interpreta.

Iar, din punctul de vedere al ajutorului celor din jur, pe la noi... nu prea există. Sunt atâtea cazuri de persoane în vârstă molestate, înjurate de către tineri și nu intervine nimeni. De ce? Poate de frică sau poate că nu avem educația de a sări în ajutor.

Desigur, textele tale trebuie citite cu multă atenție. Am luat aminte. :))

Sofi, cu drag!

[Ana C. Ronescu]

Părerea mea, Mihaela, este că nu ar trebui să schimbi nimic, pentru că „accentul” cade cu o măiestrie de acrobat pe esențial, Cred că ție și aparatul de taxat din autobuz ți-ar fi pretext pentru meditații pline de un dramatism cuminte cu accente, deseori, comice. N-am citit textul tău în cheia responsabilității civice, dar... știu eu? Il mai citesc o dată. :) 

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc celor patru membri (Valeria Merca, Ioniță Gabriela, Ana C Ronescu, Nicolae Văduva) pentru citire și semn! Inimioara s-o iau ca pe-un cadou de Ziua înrăgostiților? Desigur, nu ratez nimic. :)