Condamnare (fragment)

[Giurgiu Silvia]

Dimineața debută cu intervenția promptă a salvării, chemată de un apel anonim, care o găsi aproape în stop cardiac între așternuturile răscolite de pasiunea unei nopți infernale. Pradă unui cumplit accident vascular, chipul palid al femeii fusese schimonosit de violența atacului, care-i mutase gura aproape de urechea stângă, iar brațul stâng se bălăbănea fără control, peste marginea patului. De Giani nu mai era nici urmă, așa că a fost dusă la spital de urgență, fără ca nimeni să știe de soarta ei sau să-i poată fi aproape. Nu mai avea nici documente și nici telefonul mobil în cameră la sosirea ambulanței, așa că identitatea ei fu descoperită abia după opt zile, când își recăpătă luciditatea, cât de cât și capacitatea de exprimare. Prin filtrul minții i se derulau amețitoare și confuze ultimele evenimente din viață și pe măsură ce amintirile prindeau contur, începu să realizeze că fusese victima unui îngrozitor complot. Deodată inima percepu o spaimă cumplită și un clopoțel de alarmă îi asurzi conștiința vinovată.
,, Amneris!...” țipară toate gândurile ei. Simțea intens durerea din piept, focul ce-i mistuia creierul, lipsa aerului ce-i sfârteca plâmânii, moartea implacabilă ce-i îngheța celulă cu celulă. Era senzația cunoscută foarte bine printre frații gemeni. Amneris era pe moarte și ea simțea asta.
- Vă rog, trebuie să dau urgent un telefon! bâlbâi ea, cu efort.
- Doamnă, sunteți lucidă? Uite că își revine! exclamă bucuroasă asistenta,care trebăluia la căpătâiul ei. Vă amintiți cine sunteți?
- Da, sigur! Am nevoie de un telefon, urgent!
- Sigur că da! La ce număr doriți să sun?
Ambra își aminti numărul Luciei cu destulă ușurință și așteptă înfrigurată răspunsul, care părea că nu va mai sosi nicicând. După trei încercări, vocea de la celălalt capăt răspunse, în sfârșit iar Ambra află cu groază că Amneris era în comă indusă de o săptămână, victima unei tentative de omor prin otrăvire, că toată familia era în alarmă maximă pentru dispariția ei și că Giani Lucarelli era dat în urmărire internațională, pentru tentativă de omor, sechestru de persoane și furtul proprietății ei din Davos.
- Nu-l veți găsi niciodată! șopti ea sfârșită. Nici nu știa dacă își dorea cu adevărat să fie prins.

Asemeni unui fluture uriaș, Amneris zbura peste întinderea orbitor de albă, dezorientată și pierdută. Oricât scruta cu privirea obosită imensitatea fără formă și conținut în care se scufunda sau se ridica... cine ar fi putut spune cu exactitate, nu întrezărea capătul acelui ocean alb, infinit. Nicio umbră pe care să poposească o clipă percepția ei distorsionată, nicio mișcare oricât de imperceptibilă, de care să se agațe atenția ei risipită, nicio formă sau culoare peste care să-și poată reconstrui gândurille și conștiința. Nu-și mai amintea ce fusese: om, pasăre, animal, pește, plantă sau arbore? Ființa ei se împrăștiase în Marele Alb și nu știa cum să-și recapete forma inițială, care o fi fost ea...
Unica formă de viață în neclintirea înfricoșătoare a acelei lumi era ea, dar nu se putea defini prea bine. Nu avea cu ce să se compare. Nu știa de unde vine și unde trebuie să ajungă. Singura certitudine era că exista și că putea parcurge infinitul acela cu viteza unei raze de lumină, fără să ajungă nicăieri. Memoria ancestrală funcționa, dar era la fel de albă și goală ca universul în care rătăcea. Avea rațiune, avea gânduri, construia teorii, avea sentimente intense; de exemplu teroarea aceea inexplicabilă și totală care se amesteca cu infinitul alb, înghițindu-l cu lăcomie și pe el. Simțea că trebuia să se reinventeze, să se redescopere cu mijloacele pe care le avea. Trebuia să afle... Se concentră să adune fiecare gând, fiecare senzație, fiecare crâmpei de rațiune și să le păstreze cu sine sau în sine...
Bâjbâi după ele o eternitate, dar până la urmă obținu o sferă aproape invizibilă, care pulsa din ce în ce mai vie în ea sau poate lângă ea... O mistuia nevoia de a o prinde sau atinge, cumva. Dorința intensă întinse brațe nevăzute și atinse înfiorată forma transparentă și fierbinte, care o arse și o înspăimântă. Se contopi cu ea și o asimilă cu toată forța spiritului, alcătuind împreună o sferă de foc, care se desprinse învingătoare din corpul lichid al Marelui Alb, rostogolindu-se vijelios către înălțimi, crescând tot mai mult, știind tot mai mult, cucerind tot mai mult. Din Marele Alb creștea odată cu ea forma întunecată a unui vârf de munte, spre care se năpusti imprudentă, spărgându-se în mii de particule luminoase. Șocul resimțit fu nimicitor și simți durerea în forma cea mai teribilă.
Durere? Uimire? Înțelegere? Ființa umană se trezea... Astfel, află ce e... cine e... Văzu, simți, auzi. Fugi, se împotrivi. Refuza cu disperare să intre în corpul acela oribil, schilodit, mort...
,,Alegi Marele Alb?” întrebă muntele.
,, Nuuu! Dar nici acolo nu vreau să intru din nou!” tună ea, adunându-se de pe unde era risipită. De ce nu-mi dai alternative?”
,, Acestea sunt alternativele, deocamdată! Nu a venit timpul tău!”
,, Te urăsc!... Ești nedrept și crud!” urlă mingea de foc înghițită de materia nevolnică, ce prinse parțial viață în patul imaculat.

[Sofia Sincă]

Impresionant fondul, bine atinsă fiecare simțire. A descrie o moarte clinică și revenirea din ea nu e lucru tocmai ușor. Tu te pricepi la astfel de chestii cel mai bine. Însă de data aceasta, forma textului este puțin ieșită din tipicul tău... Mi se pare sau n-ai mai scris ceva vreme...

Astfel: promptă a ambulanței, nopți infernale. violența atacului, gura aproape,  urmă, așa că a fost , cine o omora... Prea multe aliterații. Acestea sunt toate din primul paragraf. Ele aduc o discordanță în lizibilitate. Eu știu, este greu, uneori imposibil de evitat, dar nici atât de multe.

redimensiona gândurille, - nu suntem în Italia :))

cu sine ... sau în sine ... ,- fără pauze între cuvânt și semnele de punctuație

în forma cea mai grozavă. - au aș zice în forma cea mai gravă sau cumplită.

,,Alegi Marele Alb?” propuse muntele. - dacă muntele a propus nu a întrebat. De schimbat semnul întrebării cu cel al mirării.

Precis nu ai verificat textul. Nu-i bai, eu de asta sunt aici și o fac cu plăcere, tu știi... Și mai ales că vreau ca romanul să fie la înălțime, la înălțimea fondului.

Cu mult drag,

Sofi

[Tudor Cicu]

...intrări, ieșiri dintr-o moarte clinică a unui om care este pe drumul cel mai scurt între viață și moarte și un coșmar al unei ființe aflată pe acest prag de trecere, sigur, bine întreținut pentru a capta cititorul și într-un „fragment” (pesemne de roman, spune doamna Sofia, care știe mai multe). Continuă!

[Mihaela Suciu]

Silvia, acesta e stilul tău, adorabil. Eu în câteva fraze terminam. :)

Mă bucură prezența Sofiei şi sper să fie o carte pe măsura aspirațiilor tale. Succes!

[Giurgiu Silvia]

Vă mulțumesc d-na Sofi, d-l Cicu și Mihaela! Am luat notă de observații și aprecieri și mă grăbesc să îndrept! Cu mult drag și respect!