Condamnare fragm. 25

[Giurgiu Silvia]

Lacrimile începură să curgă din nou pe obrajii de marmură ai femeii, redevenită umană și vulnerabilă, după o nouă confruntare cu umbrele morții, ce atentau necontenit la fragila ei viață. De ce nu o purtaseră cu ele nici de data asta? De ce o hărțuiau și se jucau cu slăbiciunile ei omenești, dealtfel? Poate că erau îndârjite de atitudinea ei provocatoare și sfidătoare în fața bolii și a semenilor săi, cărora nu le tolera ignoranța și falsitatea. Dar acela era modul ei de a înfrunta situația. Nu dorea compasiunea lor. Nu se recunoștea în epava umană în care se transformase. Spiritul ei era mai viu ca niciodată. Cum să îl nimicească și pe el boala perfidă care o cotropise? Își privea trupul cu deosebită scârbă și se rușina de el. Niciodată un spirit atât de liber și evoluat nu locuise într-un recipient atât de nevrednic. Detesta frica aceea care o copleșea, ori de câte ori aerul refuza să ajungă în pieptul ei însetat. Așa nu mai putea trăi. Dar nu putea alege. Încercase și pierduse. Euthanasia îi fusese negată de legile omenești și era silită să își îndure calvarul, cine știe până când.
Făcuse multe alegeri greșite, dar cea mai infectă fusese atunci când alesese să își prelungească agonia, prin operația de traheoctomie. I se păruse nedrept să accepte o moarte demnă dar rapidă, ea, o luptătoare neînfricată, o învingătoare înnăscută. Teoretic știa ce implică asta, dar trăită pe cont propriu, era cu totul altceva. Amneris căuta soluții care să-i facă existența ceva mai suportabilă, dar trebuia să admită că nervozitatea permanentă, furia devastatoare, ura și invidia împotriva celor sănătoși, nu contribuiau pozitiv la calitatea vieții ei. Scurtele contacte cu Divinitatea îi aduseseră o alinare dulce, dar efemeră. Ridică rușinată privirea către imaginea serafică a Fecioarei din perete și îndură cu stoicism blândețea și iertarea acelor ochi hipnotici și imobili. Plânse vinovată și o tristețe de moarte îi sfâșie inima. Nu auzea nimic din ce se vorbea în preajma ei. O durere atroce îi pulsa în buzele rănite și parcă auzi sfârâitul substanței dezinfectante, care îi arse rana. Privi cu dezgust imaginea ridicolă ce se reflecta în geamul vitrinei din salon. O creatură caraghioasă, palidă și îmbătrânită, cu o suzetă absurdă în gură, cu bărbia din care picura încă sângele cald, unicul lucru normal în tot peisajul acela, se holba la ea într-un mod inadmisibil de anormal. O batjocură, în toată regula!
Închise ochii obosită de atâta grotesc și se imagină desprinsă de acel trup inutil, pe care îl putea privi din albastrul văzduhului limpede și pur. Zbură lin către icoana Femeii Divine și își trecu degetele de abur peste chipul ei, apoi le duse la buze, sorbindu-i binecuvântarea cu neostoită sete. Privi impasibilă agitația din odaie, strădaniile inutile ale celor două femei de a restaura acel corp distrus de SLA și de abandonul voit al posesoarei lui.
Ca medic anatomopatolog cunoștea multe despre tainele morții, despre corpul uman și despre capacitățile paranormale ale anumitor subiecți. Știa că decorporizarea era un adevăr verificat științific, studiase despre fizica cuantică și dimensiunile paralele, despre moartea clinică și resuscitare. Își aminti cu un fior de groază ziua în care, reîntoarsă din pauza de prânz în sala de autopsie, pentru o nouă după amiază de muncă, deschizând cu un gest firesc cutia frigorifică unde lăsase cadavrul unei tinere femei moarte în urma unui AVC (atac vascular cerebral), descoperise că înăuntru nu mai era nimeni. Șocată și incredulă privise cutia goală cu inima bătând nebunește, se uitase în jurul său unde stăteau aliniate cuminți și tăcute alte trei corpuri neînsuflețite, care trecuseră deja prin bisturiul ei și care așteptau să fie ridicate pentru ultimul drum. Un scâncet slab îi chemase atenția din celula frigorifică și aplecându-se cercetase cu privirea perplexă și speriată interiorul acesteia. Ghemuită, goală, vânătă de frig și groază scâncea și clănțănea din dinți o mogâldeață ascunsă de întunericul celulei, în cel mai îndepărtat colț al acesteia. Ochii frenetici luceau iraționali din beznă, asemeni unei fiare speriate, gata de o apărare deznădăjduită.
Suprimându-și groaza paroxistică, Amneris își adunase rațiunea risipită prin ungherele minții și apăsându-și pieptul cu palmele împreunate își recăpătase calmul ușor-ușor și odată cu el, pragmatismul și prezența de spirit. Făcuse apel la toată diplomația și blândețea pe care trebuise să și-o confecționeze pe moment, căci nu făcea parte din personalitatea ei, pentru a-și convinge pacienta rebelă, că nu se va atinge nici măcar de un fir din capul ei, dacă va ieși de acolo de bunăvoie. După îndelungi tratative, aceasta ieșise cu multă precauție și neîncredere în patru labe, cercetând mai întâi preventiv mediul înconjurător, care nu îi inspira deloc prea multă siguranță, dar surâsul amuzat și încurajator al doctoriței reușise să doboare zidul fricii, îndărătul căruia zăbovea biata făptură rătăcită. Cazul în sine făcuse furori în presa vremii iar Amneris trebuise să dispară o vreme din oraș din cauza invaziei ziariștilor, care voiau să îi expună viața toată, în piața publică. Întâmplarea aceea îi schimbase viziunile și convingerile rigide și scepticismul ironic, într-o sete neostoită de cunoaștere a teoriilor nonconformiste, despre viață și moarte.

 Acum, recapitulând toate aceste cunoștințe îngropate sub dezolarea unui prezent inacceptabil, i se păru că întrezărește o cale de evadare din capcana bolii și a neputinței. Privind icoana din perete, se gândi ca descoperise un aliat invincibil pentru lupta ei absurdă.

[Mihaela Suciu]

Cumplită e boala... Stări redate realist. Admirație pentru ceea ce scrii!

[Sofia Sincă]

Mor după scrierile tale și tu știi asta!...

Bun, foarte bun pasaj, foarte interesantă psihologia personajului tău principal și, mai ales, minunile pe carte  le pui pe tapet. Se citește cu înfrigurare și curiozitate, cu plăcere și patos.

Știu, va ieși o carte super! Păi să fie!

Cu deosebita plăcere a textului,

Sofi