Microfonul

[Ioniţă Gabriela]

Ilenuța e îngrijorată. Pare că are o mie de probleme, una mai importantă decât cealaltă, a căror rezolvare nu poate întârzia. Așa o găsește bunica la grădiniță: agitată, învârtindu-se în loc, gesticulând, cu obrajii rumeni și pălmuțele transpirate.
- Ce s-a întâmplat?
Fetița trage aer în piept, ca și cum și-ar lua avânt pentru a spune dintr-o suflare un fapt important ce necesită cuvinte alese, cuvintele se îmbulzesc, probabil prea multe pentru o guriță atât de mică încât nu rostește nimic, se învârte iar, obrăjorii i se umflă ca două pernuțe, nu-și poate ascunde boticul premergător lacrimilor și începe să plângă acoperindu-și fața cu mânuțele, pentru ca în secunda următoare să explodeze:
¬ Tebuie să cânt la micofon! Rămâne cu ochișorii înlăcrimați, agățați de privirea nedumerită a bunicii, așteptând un răspuns.
- Da? Ce frumos! Și de ce plângi, mă rog?
Cum nu poți opri vântul și ploaia, tot așa nu poate nici doamna Maria să oprească iureșul de întrebări ale micuței: Cum să țină rochița dacă are microfon? Îl ține la guriță până începe muzica sau nu? Reverența o face cu microfon sau fără? Dacă e fără, atunci ce face cu el?
- Bine, bine, ne gândim noi. Mai e până la serbare, nu?
Acasă, primul care a aflat de pricina fetei a fost Moș, apoi zarzărul la umbra căruia hămăie Moș așteptând să coboare motanul cocoțat în pom, apoi a aflat și motanul, după motan au fost puii, cocoșului i-a împărtășit vestea dar de la înălțime, adică din brațele bunicii, iar într-un târziu, pe când serveau supa cu găluște i-a spus și bunelului.
După prânz, așa cum le e obiceiul, Ilenuța și bunica merg peste drum la tușa Saveta. Bătrâna nu-și mai numără anii, știe doar că a trecut de optzeci. E scundă, încovoiată ca o seceră, cu bărbia-n coșul pieptului și umerii aproape lipiți de urechi, zici că-s străjerii urechilor întemnițate, bătrâna așteaptă nerăbdătoare vizita, nu neapărat pentru bolul cu mâncare, cât pentru bucuria de a vorbi cu cineva.
- Fetele mele, ați venit și azi!
- Da, spune copila râzând, ți-am adus supă cu găluste. E tale bună!
- Tu ai făcut-o?
- Nuuu, râde micuța. Buni a făcut-o, eu am fost la gădiniță. Bunica confirmă spusele nepoatei, apoi iese afară la treburi.
În ciuda faptului că poartă un deal în spate, mătușa are un chip frumos, anii nereușind să-i mânjească întru totul farmecul din obraji, ghidușia din ochi și dulceața din vorbe.
- Tu ți-ai făcut azi?
- O, foarte multe lucruri, improvizează tușa. Am cântat, am colorat, am jucat șotron, mingea, ascunsa, am sărit coarda.
- Cu ține?
Întrebarea vine ca un curent rece, s-ar fi așteptat ca fetița să n-o creadă și discuția să capete alt făgaș.
-Păi, cum cu cine? Singură. Eu cu mine.
-De țe singulă? Nu-ți pațe cu copiii? Nu ai copii?
Are, dar nu poate să-i explice micuței ce nici ea nu-și poate explica, așa că tace. Ce poate înțelege un copil de nici patru anișori dintr-o tăcere? Din privirea aninată în gol, de parcă în golul acela ar fi stat răspunsul la întrebare, din tremurul buzelor ce-și caută cuvintele, probabil într-un hău deoarece niciunul nu i se pare potrivit pentru a fi rostit? E o liniște apăsătoare în care bătrîna stă pitită. Așa mică și îngrămădită, acum pare un cuib părăsit, aruncat în fotoliu.
-Eu tebuie să cânt la micofon! destramă Ilenuța pacea aceea bolnavă, bătându-se cu mânuța în piept pentru a întări că despre ea e vorba și nu despre altcineva, apoi, strângându-și gurița într-un bobocel, clipește galeș, după un oftat lung, spulberând astfel negura din gândurile tușii.
-Serios? Dar e un lucru foarte serios să cânți la microfon! E un lucru de oameni mari!
Ilenuța stă în continuare în tabloul ei cu chip îngrijorat, bobocelul de guriță nu vrea să înflorească, rămâne tot botișor, doar căpușorul bălai se mișcă într-un continuu Da, Da, Da!
E sfârșit de mai. Acuși se coc cireșele amare. Vor face dulceață, apoi gogoși și papanași cu dulceață de cireșe amare. Ilenuța adoră gogoșile. Și tușa le adoră, doar că de câteva zile n-au mai fost la ea. Fetița și-a amintit de bătrână la cină, în fața unei budinci cu orez. Gustul aromat, dulce acrișor de la gemul de zmeură pus deasupra budincii o fac pe copilă să plescăie din buzițe de plăcere.
-E foalte bună, buni! Foalte bună! Nu medzem si la tusa să-i dutzem?
-Nu...tușa a plecat, îi răspunde doamna Maria sorbind-o din ochi.
-Unde?
-La Doamne-Doamne.
-Cu țe? insistă nepoțica cu întrebările.
Lingurița de budincă îi rămâne suspendată în aer așteptând răspunsul pe care buna întârzie să-l dea. O privește mirată de parcă nu ar fi văzut-o de mult.
-Cu trenul. A plecat cu trenul, intervine bunelul, acum papă, se supără budinca pe tine dacă nu o termini.
Ritualul serii: băița, cântecelul, rugăciunea și la somn.
Pare o păpușică îmbrăcată în pijămăluțe cu elefănței, atunci când începe să cânte așezată în tocul ușii, acum transformat în miniscenă.
-Ale mama o fetiță...Micofonu, buni, dă micofonu!
Cu microfonul de jucărie în dreapta, cu stânga ridicând un colț de cămășuță, Ilenuța oferă buneilor un spectacol candid. Nu lipsesc reverențele îndelung repetate, nici gropițele din obrajii de piersică, micile poticneli o fac să înghită de parcă ar avea un bob de orez rătăcit în guriță, dar cântecelul este dus la bun sfârșit, iar în final nu lipsesc binemeritatele aplauze și pupicii cu nemiluita. Urmează Îngerașul meu, rugăciune pe care o rostește ghemuită în mijlocul patului, cu ochișorii țintă la icoană, apoi cocoțată pe lada recamierului aflat la fereastră își lipește năsucul cât un grăunte de geam. Iscodește noaptea făcând rotocoale cu pălmuța pe sticlă, doar, doar o vedea mai bine. E doar luna, probabil îngenuncheată la rugăciune și ea, de-i așa mică și singură în coama cerului.
-Ce-i, Ilenuța, ce cauți? aruncă și buni o privire în noapte.
Cu glas molatic, șoptit, de frică parcă să nu tulbure întunericul, Ilenuța îi răspunde:
-Tenu. Eu n-am văzut nițiodată un ten zbulâând!

[Mihaela Suciu]

Atât de candid, ce frumos le aşezi, Gabi! S-o aduci pe Ilenuța. La mine, toate zboară... poate găsim şi un tren. :)))

[Ioniţă Gabriela]

Ilenuta e studenta in anul III la medicina ...o aduc cu drag la tine!  multumesc de lectura si semn. o toamna frumoasa!

[Mihaela Suciu]

Gabi, să ne bucurăm de ,,cântăreață" şi ,,artist"! A ta-i studentă, al meu it-ist! :))

Ioniţă Gabriela a spus :

Ilenuta e studenta in anul III la medicina ...o aduc cu drag la tine!  multumesc de lectura si semn. o toamna frumoasa!

[Sofia Sincă]

Candoare și farmec inocent. Nimic mai potrivit: bunici și copii conviețuind împreună. Fericire mai mare nu există. Un text cu iz de poveste unde totul este pur, chiar și evenimentele triste. Fericit cine-şi poate imagina iubirea şi lumina prin ochii de copil.

Am citit cu deosebită plăcere și am trăit un sentiment liniștitor!

Sofi

[Ioniţă Gabriela]

dna. Sofi, o toamna linistita! linistita si BOGATA!

[Giurgiu Silvia]

Atât de drăguț și candid! Nepoțeii sunt miracolul vieții de bunic! Nu există bucurie mai mare și mai pură, decât să le sorbi cuvințelele peltice în adâncul sufletului! Am citit cu zâmbetul pe buze! Te felicit, Gabriela!

[Ioniţă Gabriela]

- multumesc, Silvia! o toamna dulce!

[Ion Lazăr da Coza]

Eu nu cred că trebuie să schimonosim cuvintele eroinei - se subînțelege din candoarea replicilor.

Mai multă atenție la redactare și punctuație.

da Coza

[Ioniţă Gabriela]

Nu am schimonosit nimic, dar va respect parerea! O seara frumoasa!