Zbatere

[Nikol MerBreM]

De mică-n palme îmi crescură stele,
Vopsite-n gri de mintea care sapă,
Mi le-au călcat în dansuri nişte iele
Şi astăzi sunt pământ chemat de apă.

Pe când să cern de jos în sus lumină,
Un pom să-nalţ şi să zidesc o casă,
Mă fură zborul iar, pe lună plină,
Din temniţa de lut, aripi să iasă!

Mi-e frate şoimul şi furnica, soră.
Oricât aş pune visului zăvoare
Sau fluturi câţi aş înhăma la proră,
Mă frânge-o zbatere, în drum spre soare.

Varianta iniţială

De mică-n palme îmi crescură stele,
Vopsite-n gri de mintea ca un Toma,
Mi le-au călcat în dansuri nişte iele
Şi astăzi sunt pământului aidoma.

Pe când să cern de jos în sus lumină,
Un pom să pun şi să zidesc o casă,
Mă fură zborul iar, pe lună plină,
Din temniţa de lut, aripi să iasă!

Mi-e mamă Gheea şi mi-e cerul tată.
Oricât aş cere visului s-adoarmă
Sau cât de fluturi m-aş lăsa purtată,
În mine tot o zbatere se sfarmă.

[Crinu Sorin Leşe]

Faină poezioară! :)

De mică-n palmă îmi crescură stele
strivite sub călcâiele de iele,
dar astăzi sunt pământ uitat de apă
crăpat în griul minților de sapă :)

[Petre Ioan Crețu]

Foarte, foarte frumos primul vers. Felicitări. Puțin forțat al doilea vers. Cred că ar trebui să lucrați puțin la el. Strofa a doua foarte bună, imagini surprinzătoare și frumoase. Păcat de a treia strofă, care trimite un poem frumos în banalitate. Vă rog să nu vă supărați, e părerea mea și o fac din multă prietenie. Mă repet, e păcat de frumosul din poezie. Versul: „Mi-e mamă Gheea şi mi-e cerul tată” atât de des folosit, se întâlnește în mii de poezii, a devenit banal. Iar zbaterea dacă tot se sfarmă, încetează să se mai zbată.

Nu pot să închei fără să citez o minunăție de fragment de poezie:

„Pe când să cern de jos în sus lumină,
Un pom să pun şi să zidesc o casă,
Mă fură zborul iar, pe lună plină,
Din temniţa de lut, aripi să iasă!”

Nu e păcat să se piardă o astfel de frumusețe?

[Nikol MerBreM]

Doamna Sofi, mă bucur că aţi revenit :)! Poeziile pe care le-am postat şi pe care le-aţi sărit, le simt ca neterminate :)!

Acum legat de probleme: în afară de ritm pe care e posibil să nu-l simt foarte bine şi să mai fie scăpări, eu nu văd prozodia incorectă (rima, măsura sunt în regulă, şi cât de cât şi ritmul). Legat de mintea ca un Toma, aşa e ea :), Toma necredinciosul, nu crede până nu cercetează :). Expresia "pământului aidoma" era normal "aidoma pământului" şi am zis că merge şi la mine o inversiune pe post de licenţă poetică :), la câte poezii "personalizate" dar frumoase, am citit. Şi nici nu sunt convinsă că era chiar greşită inversiunea.

Problema a apărut însă când am verificat "aidoma" în dex şi am constatat că se pronunţă altfel decât îl pronunţam eu. Adică văd că eu citeam ai-do-ma, cu accent pe a doua silabă (de altfel, rima cu Toma), pe când în dex e a-i-do-ma cu accent pe a doua silabă, ceea ce îmi strică şi rima şi măsura versului. Deci aveţi dreptate! Acum sunt curioasă dacă pronunţia mea e doar o greşeală a mea sau e un regionalism.

M-am gândit şi la o variantă de schimb pe care deocamdată o las doar aici în comentariu, până mai trec şi alţii pe aici. Mi-ar plăcea ca cei care citesc, să ia în considerare ambele variante şi să mă lumineze legat de cuvântul aidoma :).

De mică-n palme îmi crescură stele,
Vopsite-n gri de mintea care sapă,
Mi le-au călcat în dansuri nişte iele
Şi astăzi sunt pământ sau poate apă.

Cu drag,

Nikol

[Sofia Sincă]

Zbatere există, dar există și o prozodie incorectă și exprimări aiurea. Ex: de mintea ca un Toma, ???, sunt pământului aidoma.

De refăcut.

Sofi