Vocea

[Monica Pester]

Mă rătăcisem demult între cuvintele tale.

Vocea ta mi se-ncuibase în carne

ca într-o fortăreață.

Credeam că are tonuri diferite

în funcție de stările mele

Dar nu, vocea era neschimbată

Joasă, uneori răgușită,

uneori amăruie ca ghimbirul.

Îmi inducea un parfum de tutun olandez

amestecat cu leandru, mosc și neroli.

Un pic de scorțișoară, pe suprafață,

când aveai tonuri grave, serioase.

Și o notă de piper alb când erai supărat

Vocea ta mi-a deschis portaluri

către un infinit necunoscut,

un infinit de ametist profund.

M-a condus în lumi aparente,

în dimensiuni paralele,

unde te regăseam mereu,

în alte ipostaze, cu alte personaje.

Dar vocea era aceeași, în sute de tonuri

Chemătoare, alerte, incitante.

Sufletul meu stătea veșnic la pândă,

pentru că fiecare ton cu care îmi vorbeai

purta în el o întreagă poveste, mereu alta.

Mister, magie, putere.

Acum ai tăcut.

Și am intrat într-un gol imens, un vid nesfârșit,

care nu-mi dă voie să respir.

Știu că nu mai vii

Și mi-e un dor crâncen de carnea mea 

încărcată până în nucleul celulelor

de ametistul vocii tale.

[bolache alexandru]

Un poem în proză deosebit...

[Monica Pester]

O stimă deosebita pentru aplecarea rafiñata asupra detaliilor.

Mulțumesc mult, d-le Katin .

[Mihai Katin]

este de un dramatism  ametitor  acest  poem al  vocii,de fapt  al  fiintei  vocale ,una  dintre  acele  parti  ale  existentei   noastre  care  creeaza majoritatea  conexiunilor  ,care  da sufletului posibilitatea de a putea  zbura  si  mintii pe aceea  de a intelege  intelepciunea  tacerii!

cu  multa pretuire!

[Monica Pester]

Mă bucur că poezia mea place unui liric ce are permanent metafora în vârful condeiului.

Mulțumesc, dle Gabriel !

[gabriel cristea]

Remarcabil poem!