Verișoarele

[Ion Lazăr da Coza]

Om cu ceva cheag, se credea el,

Moș Stan Dumitru

– Ăștia îi ziceau Diunmetru,

fiind scund ca un prâsnel –

Era vădăoi. De când? Pustia știe!

Punea, ca ziliere, vădane,

Muieri scăpătate ori fete de măritat.

Pândea, bejleaga,

Un genunchi dezvelit,

O țâță mai la vedere.

N-ar fi dat

O vânturușcă de făină

Cuiva pentru poftele lui

Nici dacă-i înfundai

Cu ardei iuți cabalaia…

O tocmise pentru acea zi

Pe Mărica lu’ Șucu,

Dar ea venise cu verișoară-sa,

Mulțumite amândouă că vor avea,

Câteva duminici la rând,

Bani de intrat la horă.

Moșu’ era cu treabă la târlă,

Ca apoi, seara, să aducă pentru focul iernii

O căruță de crengi brezite din timp.

În cântatul cocoșilor, înjugase vacile

– boii erau prea „grei” pentru el…

de la vaci mai un vițel, mai o lingură de lapte –

Și plecase fără să aștepte fetele, dar

Faraoancele adăstau deja

La gura uliței, luându-i bucuria 

Bucuria lui scrântită

De a le muștrului lenea.

Târla-i târlă

Cocoțată exact pe greabăn de drac

Uitat pe coclauri,

Dar vacile nu se prea opinteau

Pe pripor căci,

De lemn fiind și nu ghioci,

Căruța, doar din cele două dricuri, era ușoară

Ca un uger gol.

Trăgându-le de funia din coarne,

Moșu’ le vorbea vacilor,

Mai ceva ca popa Gâtuitul

Babelor cu păr în urechi,

Despre lumea asta stricată.

De atâta hurducătură, cuiul dricului

Din spate, ca degetul nefârtatelui

Din burta arcei lui Noe, a ieșit,

Ca asta să se-nece,

Și dricul a rămas de căruță taman

La glezna priporului.

Fetele chițăiau

Chițăiau de se stricau la burtă.

Simțindu-se sfidat, moșul predica și mai

Dihai.

Ajuns pe ceafa dealului,

Unde se făcea un șes

Prâsnelul nostru dori să se urce în căruță…

De parcă mâncase toată viața

Numai flori de liliac,

Și nu dintre cele cu trei foi,

Fața-i deveni albastră.

Ridicând mâinile spre cer,

Privind când la joiane

Când la drăgaice,

Întrebă cu ochii umezi, a ciudă și-a neputință:

– Dacă astea-s vaci, Doamne,

Astelalte, două, ce-s?

                     din ciclul: La Ghizunie                        

vânturușcă = căuș, copaie mică, cancioc de lemn;

cabalaie = horn.

poze ajutătoare:

[Ion Lazăr da Coza]

Dragă Stănică, iată gândul meu de început cu care am plecat la drum:

Încep acest proiect, pe care l-am numit (poate provizoriu, poate definitiv) La Ghizunie (accentul pe ultimul i), în speranța unei reușite sau dintr-o inconștiență condamnabilă. În Epigon, poezie pilot, mi-am expus pe scurt intențiile, recunoscându-mi statutul de epigon al marelui Marin Sorescu, cel din ciclul La Lilieci. Sigur, nu am harul doljeanului, el cultivând anti-prozodia, ca stare poetică prin revers, discursul voit prozaic și oralitatea țărănească. Mie-mi cam lipsesc toate acestea… doar dragostea pentru consătenii mei îmi e păcatul. Oare ajunge? Aștept, cu foarte mult interes, părerile voastre.

Și acum încerc niște răspunsuri mai aplicate. Redau întâi un dialog absolut real (care a făcut carieră prin „almanahele” din anii optzeci) dintre doi poeți:

- Auzi, colega, ai citit ultimul roman al amicului nostru X?

- Eu citesc numai poezie!

Ei bine, prin ceea ce fac, vreau să întind o capcană celor care citesc numai poezie, arătându-le că și proza e frumoasă. De partea cealaltă, grăbiții cititori de proză găsesc esență epică în poeziile mele. Nu mă-ntreba de poeții/scriitorii care nu citesc nimic... D-zeu cu mila.

Știind că fac un sacrilegiu, pentru care-mi cer anticipat iertare, și poezia Trei, Doamne, și toți trei, de exemplu, dacă am „dezlega-o” din chingile prozodiei și am umbla puțin la topică, ar ieși un superb poem în proză, sau chiar o proză superbă. Te întreb atunci: unde-i granița dintre poezie și proză? Însăși apariția La Lilieci a lui Sorescu a stârnit controverse printre critici, unii nici astăzi nu atribuie statutul de poezie acestor scrieri...

Un alt aspect ar fi că eu am două volume de povestiri ample, zic eu, din viața satului și parcă nu-mi vine mie la socoteală să mă prezint în fața cititorilor cu „firimituri”, tot din viața satului, întinse pe o jumătate de pagină, dar și să renunț la aceste crâmpeie de viață sătească ar fi păcat.

La urma urmei, proiectul e în lucru și de aceea evoluția lui o fac publică pentru a afla păreri și sugestii.

Mulțumesc, Stănică.

[Ion Lazăr da Coza]

Dragă Lisia, fetele chițăiau ca să se răzbune pe moșul ipocrit. El una predica, dar alta practica. Și-apoi în toți zace un sâmbure de cinism nevinovat - dacă vedem o coajă de banană pe trotuar, nu ne aplecăm s-o ducem la coș, nici nu atragem atenția trecătorilor de pericol, în schimb tragem cu coada ochiului să vedem cum alunecă cineva, și asta pentru o porție de râs, fără a ne gândi că o căzătură ar putea fi fatală. „Faraoancele” mele nu pun viața nimănui în pericol. Îngeri, nu fete! Că au și-un pic de cornițe... discutăm altădată. :)

[Ion Lazăr da Coza]

Cam asta am urmărit, dragă Mihaela Popa, să descrețesc frunțile. Că dor fălcile, asta-i altceva.

Îmbrățișări.

[Vasilisia Lazăr]

:))) Drăcoaicele, în loc să-l anunțe pe moș de dandana, ele chițăiau... Hmmm, da' se poate așa ceva?

Mi-a plăcut mult. Umorul, regionalismele, totul.

Felicitări!