vedeam prin vis...

[ION IONESCU-BUCOVU]

vedeam în vis…

 

vedeam în vis cum mama mea la moartea mea cum mă jelea

ieșise din mormântul ei și lumânarea  mi-aprindea,

 mă legăna, mă alinta și mă jelea și mă plângea,

băiatul meu unde te duci, acolo nu e lumea ta,

îmi băga bani în buzunar să dau la vamă când voi trece,

haine curate îmi punea să pot juca, să pot petrece,

striga pe tata din mormânt să vină și-el la capul meu

să-și vadă fiul cum se duce pe patru roți la dumnezeu,

priveam la ea cum la priveghi din ochii ei ea mă sorbea,

băiatul meu, frumosul meu, speranța mea, zgrăbunțul meu,

te aibă-n pază, să te ierte, drăguțul meu de dumnezeu,

venise lumea cât-îi curtea și-un prapore bătut de vânt,

mi-arăta calea pe devale ca să mă ducă la mormânt,

era o jale peste tot și mama mea plângea cântând

și căuta prin lada ei velința țesută-n război

și tot striga lui moș arghir la car să pună patru boi

și la gropari prosoape lungi și un rachiu făcut de ea

ca ei să poată ca să sape, să prindă forță și să bea

fierbeau pe foc vreo trei ceaune pentru pomana ce-o să vie

trei boloboace cu vinars făcut de noi în deal la vie

colivă multă, pită mare, colaci în dulcea primăvară,

doi lăutari cântând prin curte cu un țambal și c-o vioară,

mă tot miram ce i-a găsit, e nuntă sau înmormântare,

voiam ca să mă scol din tron și să le pun o întrebare,

măi, oameni buni, eu n-am murit, ce ați făcut la mine-acasă?

 

dar m-am trezit din visul meu și umbrele jucau pe masă

turme de umbre pe pereți, altare singure prin casă,

amintiri vechi din vechi izvoade ce izbucnesc și mă apasă,

din lutul stors în nepăsare și umbra mea pe eșafod

miracole o să apară ce-s colbuite fără rod,

era o liniște-n cuvinte, ospăț îndepărtat și lung,

voiam ca morții mei să vină și eu din urmă să-i ajung,

să povestesc ca împărații spunând istorii ideale

care râvnesc pământul lumii să-l aibă dânșii sub sandale,

înfigeam mâinile în hățuri cu-ndemnuri aspre și răsfățuri,

plesneam văzduhul cu cravașca tăind trei brazde prin mister

priveam cu ochii triști pe geamuri precum nălucile când pier,

cuvântul magmă, sau chiar corb, căzut parcă din altă sferă,

cuvinte goale care zboară, cuvinte care mai disperă,

cuvântul care mai respiră, cuvântul sânge și retină,

cuvântul meu pierdut pe valuri care cerea încă lumină,

ce soare dulce este-afară și ce frumoasă primăvară

ce face parte din povestea, ce pentru mine e povară,

lumina scaldă pleoapa vie rotind un soare-nfierbântat,

se-aude undeva departe un melos de viori cântat,

vederea mea s-a desfăcut din umbrele ce m-au născut,

eram soldatul mort în lupte ce mă duceau ai mei pe scut

și din tenebre-ntunecate cu zeii care mă vegheară

purtat pe eșafod de crini cu câte-o lacrimă în gheară,

stau singur  paznic peste țărm la umbra timpului virgin,

tot ce-a pierit renaște iar cu visuri care pier și vin

și în noianu-acelei zile aud o voce din apus,

nu mai căuta, copile, timpurile ce s-au dus,

ora nu mai e întreagă, mâna ta nu mai desleagă

tot misterul vieții tale, derulându-se supus,

pasărea e-nchisă-n noi, scârțâie carul pe osii

curge în răscrucea sfântă, tras de cai cu coame roșii.

 

am tăcut, o mână dulce a venit pe fruntea mea,

am simțit căldura ei cum frumos mă mângâia,

cleopatra mea cea dragă m-a găsit căzut în rug,

închizând geana cea dulce a întregului amurg,

tu femeie, dulce zee, tu ai fost norocul meu,

mi-ai uns viața  tu cu darul dat de bunul dumnezeu,

vreau să ne-ntoarcem acasă ca să-ți caut iară sânii,

sânii tăi frumoși și puri, două glezne de femuri,

ochii tăi, două năvoade, cu sprâncenele conduri,

mări albastre, strop de astre, încadrați de două gene

păduri dragi de la câmpie cu origini alogene,

chipul tău scăladat în soare dintr-o marmură de nea,

gol ca visul și ca zarea în culori de peruzea,

goală ca luna-n pustie, ca lebăda albăstrie,

aurindu-ți șoldul dulce, arcuit pe vis deșart,

trup ce lunecă prin vise în rotundele vitralii

pe altare andaluze ce-s scăldate-n strop de dalii.

……………………………………………………..

 

cântă orga de mesteceni primăverile din an:

o iluzie de aur, o mireasmă pe nisipuri din deșertul african…

 

 

 

[Vasilisia Lazăr]

Ooo, dar se știe, tot ce e prea mult strică. Zic NU.

[Gabriela Grădinariu]

      Nuntă sau înmormântare? Mioritică dilemă! Frumos dar cam masivă poezia !

[Nuța Istrate Gangan]

eu am citit poezia aceasta mai de dimineata pe un alt site. M-a impresionat ideea. Si descrierea femeii cred ca este atat de reala...
Nu mi-am vizualizat moartea, nu de frica ci de groaza. Nu pentru mine ci pentru cei care raman.

[Ion Lazăr da Coza]

Generalizând, nu tot ce scriem trebuie să ajungă neapărat sub ochii publicului cititor.

Secretul marilor creatori e că își lasă opera la dospit.

Pentru „poemul” de față, pe lângă ce s-a spus deja, vreau să adaug faptul că nu mi-a reținut atenția nicio comparație sau metaforă.

da Coza

[ION IONESCU-BUCOVU]

Vă respect părerea Sofia Sinică, unele repetiții țin de stil, altele poate că sunt supărătoare. Cândva am să revăd poemul...

[Sofia Sincă]

... de a-ţi previzualiza propria înmormântare. Ne încearcă poate pe fiecare, cel puţin o dată în viaţă şi mai ales odată cu trecere timpului.

Vreau să mă leg de construcţia versului, domnule profesor. Dacă era o culegere populară, înţelegeam, o punea pe seama bocitoarelor. Însă, când este semnată de cineva există pretenţia de a exista puţin stil. Pornind de la primul vers mi s-a tăiat apetitul.

vedeam în vis cum mama mea la moartea mea cum mă jelea

pentru ce atâţea de ''cum'' de ''mea'' într-un singur vers şi în continuarea e tot aşa. Întregul poem este lung şi plicticos. Nu prin idee, temă, ci prin repetiţiile existente, prin alcătuirea lui.
''mă legăna, mă alinta și mă jelea și mă plângea,''

Care este diferenţa între mă jelea şi mă plângea?

Dar aste este doar părerea mea.

Sofy