numai eu şi vârful peniţei
flămânde
mai stăm la marginea căldurii
doar prin ea petrec poveştile înşiruite în mici perle
albe negre
cele gri nu-mi plac
au nuanţe sângerii
şi-mi umplu plămânii cu nisip
sunt paranoică oare
că pe bunica o aşez mereu în vârful ei
ce să fac dacă ea are cel mai mult alb
deschid ochii larg să-i văd chipul
respiră
fără reţinere intru în lumea ei
zâmbesc şi îi spun ce rochie albă are
în mână un ulcior de lut
frumos desenat cu motive florale
daaa
în el este firul de iarbă, îhî
acel fir de iarbă căruia doar cu vorbe de iubire-i pot rupe lanţurile
doar cu desăvârşirea rugăciunii îi ajungi pe acoperiş
o să stau la pândă cu vulturul alb
la marginea lumii
şi
ascult veştile
Adaugă un comentariu
multumesc frumos dragii mei, si o seara frumoasa cu drag!
Asa penita, da!
Cu drag,
Păi... îhî!
da Coza
Fantezia devine totală când sufletul se dezvăluie, creând simboluri profunde, înconjurate de amintiri şi iubire. Poemul are o notă inocent-o drăgăstoasă... prin acel ''îhî''.
Mi-a plăcut, am citit şi am admirat, Sofy!
Frumos, poeto!
Imi place "îhî":) (si eu il am in vocabular:)
Frumoasa poezie a iesit din penita ta flamanda:)
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE