Un cerb germinal

[gabriel cristea]

Ciudată mi-e vremea și sufletu-i mut.
Din nori plumburii răzbate o stea
lucind enigmatic cu colți de mamut,
pupilă de zmeu și trenă de nea.

Mi-e pasul un tremur pe roșu' frunziș
- copită de cerb căzând argintiu;
Port răni de săgeată înfiptă pieziș
sub licăr de zori apunând arămiu.

Simt aerul greu, vânători de granit
și gândul amar al tristei păduri;
Văd glodul de-aproape, cu ochiul cernit,
sorbindu-mă lent prin lacome guri.

Mă trage abisul prin cornul de lut,
adânc, mai adânc, spre viu mineral;
Sunt fluier de os răsărit și pierdut
prin grâu murmurând - un cerb germinal.

[Chris]

foarte frumos!

o scena a mortii si a transformarii pe cat de trista, pe atat de frumoasa, nu-ti poti lua ochii de la ea.

[Mihaela Suciu]

Admirativ!

[Sofia Sincă]

Trist, pătrunzător și trist. Ultimele clipe ale cerbului lovit de săgeți.

Desigur, poate fi și sufletul poetului într-un moment de cumpănă, la vreun ceas de meditație. Versurile emană tristețe, singurătate, răni... răni aducătoare de moarte. Poezia răsună de frumusețe, chiar prin tragedia pe care o conferă. Și totuși, dacă germinal se referă la germen, natura ne învață că totul se transformă, nimic nu se pierde. Există speranță că se va naște din nou cerbul.

Tehnica - impecabilă.

Admirație și prețuire,

Sofi