Uimirea din zăpezi

[Elena Şerban]

Îţi mai aduci aminte? Era atâta iarnă!
Mă viscoleau dureri, te căutam prin veac,
Eram ultima frunză de vânturi speriată
Şi mă credeam pustie, cu sufletul sărac.

Mă-nnămeţea uimirea şi mă uimeau nămeţii
Mă-ndrăgosteam de tine şi-apoi te alungam
Cu scârţâit sub tălpi, desculţa dimineţii,
Cum te uram o vară şi iarna te iubeam.

La fiecare zumzet cotrobăiam în tine
Erai culoarea mea din plâns şi din oftat,
Eram ninsoare-albastră, ningeam, erai cu mine,
De n-ai fi fost aievea eu te-aş fi inventat.

Era atâta iarnă! Îţi aminteşti iubite
Magia dintr-o seară cu falduri violet?
Când sorţii ne uneau singurătăţi rănite,
Atunci ne-am agăţat în lama de stilet.

Apoi s-a cufundat omătul în rubin
C-un infinit apus crestat în albii nori,
Ne-a viscolit destinul cu frunze de pelin,
Ne-a hărăzit peronul cu veşnice-amânări

Dar am aflat acum că nu eram săracă
Oceanul de iubire mă aştepta să-not,
Credeam că delirez, credeam că o să-mi treacă,
Dar orice-aş fi făcut tu îmi erai în tot.

E-acum atâta iarnă cu mere şi gutui,
Ne răscoleşte iar uimirea din zăpezi!
Te-am aşteptat un veac într-un cuvânt să-mi spui
Că nu mai pleci o vreme, că nu m-abandonezi...

[Mihaela Roxana Boboc]

Cât de frumos! Asocierea cu natura, cu abundența ei, atâtea elemente vizuale, frumos conturate!

[Elena Şerban]

Multumesc Sofy, e linistitor sa stii ca se mai citeste cu sufletul!

[Sofia Sincă]

O poezie de dragoste frumoasă, matură liric, bine aşezată şi corectă prozodic.

Încă o dată se demonstrează că iubirea îşi păstrează puritatea şi forţa printr-o continuă regenerare şi că asocierea cu puritatea zăpezii nu este întâmplătoare.

Admiraţie!

Sofy

[Elena Şerban]

"joc de cuvinte" :) dragut

multumesc Mihaela!