Trecând prin sat

[C.Titi Nechita]

Mergând pe-o uliță mai veche de prin sat

Mi-am revăzut prietenii de altădat’,

Doar că mulți tare dintre ei s-au dus

Lăsând în urmă tot ce-aveau de spus.

 

Privind la viață eu aș vrea să-i fac recurs

Că tare multe-au fost uitate pe parcurs;

Îmi vine-așa prin gânduri câte-odat’

S-o iau pe ulițele ce-am umblat

 

Când vara mă-ndemna pe la scăldat

Ori iarna, când mergeam la colindat,

Dar mă trezesc târziu, târziu către apus

Și mă gandesc... O viață nu ar fi de-ajuns

 

Să văd pe unde amintirile mi-am pus

Și dacă nu cumva uitarea le-a ascuns,

Că nu e om pe lumea asta dat

Să nu mai uite și ce-a fost uitat.

 

Dar tot aș lua-o brambura prin sat

Să vad ce-a mai rămas nedărâmat,

Iar  printre spinii de sub garduri ce s-au strâns

Să văd și casele ce s-au oprit din plâns.

 

Iar dacă va îngădui și Cel de sus

Să-mi amintesc de toate cate ieri am spus,

Aș merge poate ca și altă-dat’

Pe la toți cei ce-au mai rămas prin sat,

 

Să stăm pe-o prispă undeva pe înserat,

Să ne-amintim de toate câte le-am uitat.

[Chris]

Să văd și casele ce s-au oprit din plâns. - imaginea este  apasatoare

Să stăm pe-o prispă undeva pe înserat,

Să ne-amintim de toate câte le-am uitat. - o imagine frumoasa

Un poem al nostalgiei cu incarcatura emotionala 

[Vasilisia Lazăr]

Un poem al întoarcerii și al dorului de satul copilăriei, scris cu sinceritate și căldură. Ulița, prispa, colindele și prietenii de altădată recompun o lume pe care timpul a schimbat-o, dar nu a putut-o șterge din suflet. Nostalgia este firul care leagă toate aceste imagini, iar finalul, cu dorința de a sta din nou «pe-o prispă, pe înserat», lasă o emoție firească și autentică. 

Mă gândesc că dacă ați comprima poemul cu două-trei strofe, emoția ar deveni mai concentrată. Și mai am o mică observație, dar aceasta ține de exprimare. Versul: „Să ne-amintim de toate câte le-am uitat.” este frumos ca intenție, dar puțin tautologic. Tocmai pentru că „a-ți aminti” presupune deja ceea ce fusese uitat.

În schimb, mi-a plăcut foarte mult imaginea: „casele ce s-au oprit din plâns.” Este o personificare discretă și emoționantă.

[Ada Nemescu]

Un periplu printre amintiri descris cu nostalgie. aDa ✍️

[Maria Mitea]

Frumos, ” - 

O viață nu ar fi de-ajuns

 

Să văd pe unde amintirile mi-am pus

Și dacă nu cumva uitarea le-a ascuns,

Că nu e om pe lumea asta dat

Să nu mai uite și ce-a fost uitat.”