Toamnă fără ciocârlii

[Tudor Cicu]

Toamnă fără ciocârlii

 (prozopoem dedicație)

 

     „Stau la fereastra odăii întunecoase. Prin geam desluşesc o umbră...”, ba nu, mai multe. Ce-or fi cu ele? Între timp la știri se-anunță că, din cer, o ploaie grea de plumbi „a secerat cinci mii de ciocârlii”. De la geamul de unde privesc „nu pot vedea răsăritul / sunt doar o pasăre înfrântă”. Spre zările desdoite spre nord şi spre sud, după iureşul păsărilor pe cerul cu toamnă, privesc oscilând între cele două stări sufleteşti: să scrijelesc pe scoarța toamnei o poveste, ori să arunc cheia în mare și să mă strecor până la tine ca „să-mi răsfoiești cu blândețe neliniștile”. Dar pe tine, dragul meu, te-aud mergând la culcare cu păsări cântătoare în colivii, ca pentru a strânge, în brațe, Luna ce seamănă de o vreme argintul în pletele poeților. A fost un timp când mă așezam „lângă pomul din fața casei” și scrijeleam „cu litere amare soarta mea și a ta”, soarta a doi poeți care, ca și orbul Homer, au ridicat privirea spre cerul populat de păsări fără să vadă vreo apocalipsă în semnele lor.

      „– Oare, ce ne transmitea rapsodul acela popular când doinea atât de frumos: cântă cucu-n par de vie?”, te-am întrebat. „Mi-e frig acum, tare frig!...”, te-am auzit înflorind cuvinte despre puii păsării cu clonţ de rubin ciugulind prin ţărână, cu gândul la tinerețea lui Labiș.

     Te auzeam ca prin vis și nu zăream prin fereastră decât copacii în agonie, ce-și pierd în zări cenușii „frunzele pe rând”. Îmi zăvorâsem „cuvintele din gânduri sperând că toamna asta o să treacă” fără ca un alt Victor Eftimiu să mai aducă laudă celor nouă păuniţe albe, iar un Zaharia Stancu să ne pună din nou, într-un vers, ciocârlia cu „un cântec de aur”. din poemul său „Grâu”.

      „– De ce să ne mire? ai mai spus. Marin Sorescu, în „Minunea”, îl pusese pe Dumnezeu să zboare. Şi vor mai cânta ei – mulţi alţii – acest popor de păsări şi cerul lor, până când vom auzi, în adâncul oglinzilor din care le privesc poeţii, un zăngănit de arme, ca semn că lumea lor a şi fost tulburată de cei care îşi întemniţează poeţii în uitare”.

        „- Noi n-am uitat. Nu-i așa dragul meu?! Şi prin sufletul tău va trece o sabie, ca să descopere gândurile din multe inimi (Luca, cap. 2.35). Dar mult mai bine, o spune Marcu (cap. 8.36): Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”

    Îmi strâng cu grijă bucățile de suflet spre a le așterne, mâine, pe hârtie.

       „– Ai spus ceva?” te aud.

        „– Firavul cântec al vieții...” îți răspund șoptit.

       Iar peste toate, sec, la știri se anunță că alt stol de ciocârlii îngroapă orașul într-un somn greu, iar pe trotuare, umbrele din schimbul de noapte, îngândurate, merg parcă la întâmplare purtându-și umbra speriată.

 

           (Gânduri desprinse din ATLASUL CU DIEZI – La mulți ani, Vasilisia Lazăr!)