Timpul meu, un munte în nor

[Gabriela Ana Balan]

Priveşte-l cum trece, rece
Printre noi, o umbră
De amiază abia întrezărită
În oglindă – timpul,
Un moşneag gârbovit, vagabond
Prin abur, un contur cu nurii goi
Atâtea secole a râs de noi
Acum alunecă în cascadă, în păr
Timorat, îmi adoarme pe umăr, un măr
Fără şarpe, fără păcat
Îl scot de pe deget, un inel pierdut
- sau poate nici nu l-am avut?
Dintr-o dată pasăre flamingo, pentru unii
La vedere roz, plăcut, pentru mine
O mască sub care, vezi cine
M-a ţinut departe de tine.

De ce nu pot să scriu poezie
Despre orice floare
De ce o văd doar pe cea
Înflorită sub lacrimile tale?

Şi ochii tăi, smaralde sunt
De foc, şi tu eşti eu, să nu mă ierte Dumnezeu
Dacă îţi pierd zâmbetul în nisip
Prin deşertul obrajilor şi ochii mei
Izvoare să se facă sub caldele,
Fierbinţi, mângâierile tale
Toţi dracii să mă ieie dacă nu mai pot
Când pleci, să te aduc la loc
Şi timpul meu să suspine, că mă hrănesc ca vrăbiile,
Cu firmituri din tine
Un sărut ar fi prea puţin
O strângere de mână, prea eternă
Şi timpul zboară ca un zmeu

Nu-l alunga cu pietre, e un joc
nici nu-l chema la loc
mai bine fără el
mai bine numai cu tine
cu toate secolele de dor încuiate in mine
şi cheia aruncată cu tot cu poartă

dar timpul meu? nici un muzeu nu vrea
să îl primească, abia de mai încape în borcan
ce idee bună să îl scap pe maidan
tocmai atunci pe un nor mă plimbam,
nici bine nu încerc să îl vând în obor
că vine şugubăţul muşteriu să îl scape în zbor.
L-am lăsat moştenire, în testament, unor urmaşi
de eroi, de atunci mă tot apără, nu mă lasă să mor
domnule pădurar, împuşcă-l, te implor
adu-mi inima lui pe o tavă de argint
nu te lăsa păcălit, nu e vreo albă-ca zăpadă
deşi pe tâmple m-a albit!
Vânzătorul din anticariat îmi explică, tulburat
că tocmai a terminat de aşezat pe raft timpul său
ce să mai facă, unde să îl mai pună
pe al meu? Când tata îl căuta nu-l găsea
acum nimeni nu îl mai vrea
aşa că domnule ministru de finanţe, pune-i bir
negustorule, vinde-l, ce gras chilipir
vrăjitoareo, arde-l pe rug şi împrăştie-l la răscruce
pasăre, scapă-l din cioc,
cenuşăreaso, arde-l în foc
sora lui, ţese-i cămaşe de urzici
îngerul meu, pune-i aripi de sânge!

Dumnezeule, ia-l de pe umerii mei
Nu mai suport cum plânge
Pune în loc numai secunda
În care mă nasc
Acum, că se apropie
Timpul să mor
Şi nu s-a inventat un antidot la dor

Tu, orologiul meu din dormitor
Prin tine urc pe un munte, în nor.

[Ion Lazăr da Coza]

Notă: Titlurile operelor literar-artistice nu se scriu cu majuscule (ci doar cu majusculă)!

Dintr-o dată > Dintr-odată (pe neașteptate)

să mă ieie > să mă ia

cămașe > cămașă / cămăși (exprimarea neaoșă nu o cere prozodia)

Poezia, într-adevăr, place prin ludicul sapiențial.

da Coza

[Sofia Sincă]

Interesant și plăcut. Un text dinamic, ludic, cu și despre timp, în care divagațiile derutează puțin, dar te pun la loc, pe mesaj în scurt timp... Nici cu rimă, nici fără, nici cu ritm, nici fără, dar plăcut. Un model de alegorie ironică...

Mie m-a plăcut.

Sofy