Reverie albastră

[gina zaharia]

cântă-mi ramură de suflet

repetă-mi colindul din seara

în care tremurau stelele

privindu-ne

n-am reţinut versul de roșu intens

devenise prea repede torţă

şi a dispărut

poate pentru că a înflorit deodată

în culori tainice

 

cântă-mi albastru singuratic

ştiu că te strigă marea

dar fixează o altă distanţă

pentru întâlnirea secretă

din culorile tale se vor naşte viori şi poeme

cât pentru freamătul multor valuri

ce şi-au pierdut surâsul

în troienele timpului

 

sculptează-mi inima în flori de timp

apoi dă-i drumul să zboare cu noi

pretutindeni

să se-nalţe ziduri

pe care să le înţeleagă toţi trecătorii

care știu îmbrățișa valsul

pe scări enigmatice

[Sofia Sincă]

Printre şoapte serafice purtate de valuri şi de inspiraţie, printre poezie şi pictură, prin artă... leagăn al sufletului, hrana lui. O desfătare! Ce poate fi mai mirific?!

Un Adam şi o Evă în culmea creaţiei.

Deosebită preţuire pentru voi şi pentru arta voastră, Sofy!

[gina zaharia]

Mulțumim, Lisia!

[Vasilisia Lazăr]

Din nou admirabil, Gina! 

[Vasilisia Lazăr]

Mirific, Mihai!

[Vasilisia Lazăr]

Rotea în mâinile de ceară albă 
Un continent cu amăgiri de salbă, 
Şi răsfira, pe drum de vreme bună, 
Ocean de zori cu raze în furtună. 

Făcuse râu pe talpa cerului 
Din dor cărunt şi floarea lacului, 
Apoi rupea frânturi adevărate 
Şi le-mpărţea în gânduri luminate. 

Adesea l-am simţit în umbra mea, 
Nisip uscat din valuri aduna, 
Mergea încet şi parcă-mprumutase 
Tot universul clipei de mătase. 

Nici nu mai am cuvinte... Ori ele sunt prea sărace pentru a putea exprima admiraţia.

[gina zaharia]

Spre alt fulger

 

Amesteci sarea cu marmura
pe care au sfâșiat-o copitele uimirilor
și-mi trimiți un fir de iarbă
să mă-nvețe cum să mă supun vântului
într-o convenție de iarnă.

Mă aștepți pe prispa risipirilor,
ai împrumutat blândețea lunii,
secunda scânteiază
(târziu să aprindă stejarii obosiți
în poemul nescris)
și parcă se zăresc orașele cioplite
în forfota brațelor întinse.

Nu, nu  ești tu,
e alunecarea prin stepa
surprinzător de străină, cu mănuși de sârmă
și ceai cald peste aceiași aburi flămânzi;
zău că te-aș crede
când te recomanzi simplu:
gala altor tăceri,
dacă n-ar trece instantaneu
un vultur întârziat pe coamele viselor
spre alt fulger.

 

 

[gina zaharia]

Și poți descifra poemele nescrise pe care orbii le poartă-n priviri printre săgeți de lumină prinse în  zidurile lângă care poposesc pelerinii neobosiți, Maria-Elena. Îți mulțumesc pentru asta!

Cu drag,

[gina zaharia]

Nu-i așa, Lisia? Expresivitate, mister, admirație, tăcere, credință, emoție, lumină, și, mai ales, glasul inimii în ecou divin... Toate acestea le-a surprins artistul.

[gina zaharia]

Și trecerea ta face parte din reverie, Any! Mulțumiri, cu drag!

[gina zaharia]

Călător pe-o margine de clipă

 

Era un pas pe-o vreme oarecare,
Avea un ţel şi-un semn de întrebare,
Mergea ades pe drumul soarelui
Şi nu-şi spunea adresa, nimănui.

Pe umeri purta colivia lumii
Şi se-mbăta cu strălucirea lunii,
Când vântului pe lacrimi îi scria
Secunda-n timp de-argint încremenea.

Se tot punea un preţ pe chipul lui
Fiindcă ştia pecetea codrului,
Strângea comori de vise şi izvoare
Și flacăra luminii spre vărsare.

Rotea în mâinile de ceară albă
Un continent cu amăgiri de salbă,
Şi răsfira, pe drum de vreme bună,
Ocean de zori cu raze în furtună.

Făcuse râu pe talpa cerului
Din dor cărunt şi floarea lacului,
Apoi rupea frânturi adevărate
Şi le-mpărţea în gânduri luminate.

Adesea l-am simţit în umbra mea,
Nisip uscat din valuri aduna,
Mergea încet şi parcă-mprumutase
Tot universul clipei de mătase.

De-atunci îl ştiu în zborul de risipă;
El, călător pe margine de clipă,
Cu zâmbetul pierdut între silabe -
Un nume de tipar și perle albe!

Mihai, prin ochii lui trec toate simfoniile vieții. Nu-i așa?