Răstignirea ca o dizidență

[chindea maria elena]

 
din când în când e bună o rătăcire

 

 

declar dizidență perpetuă în buclă atemporală
să extragă megabiții îmbrățișării sălbatic galopează mâinile
nu-mi pune pe umeraș emoțiile extrase din foșnetul pielii
vor zvârli din copite nu vor îngădui
să li se netezească strigătele nu li se potrivește ținuta protocolară
sub dungă coastele n-ar putea să absoarbă în ritualuri incestuoase porția zilnică
de meteoriți trupul meu refuză aderența la elipse
perfecte
îi place (necesitate imposibil de înțeles pentru tine) să întoarcă pe dos
supernovele
după ce le-a băut exploziile cu înghițituri mici

rugăciunea îmbracă forme inedite când se-adapă din sursă

de prea multe ori sărim pârleazul edenului clandestin
într-un du-te-vino isteric
de-a viața a moarte în tuturora pe margine
parte ca și întreg carnea s-a transformat în hartă meridianelor veșnicirii

metafora din urma buzelor are gust astringent de lămâie când vrei
să-i colectezi imploziile pentru taraba
din pântece

ars în dorință fără umbrare unde s-ascunzi neputințele de neatins ca o rană

uneori rufoase coperțile humei ne lasă inima
la vedere pulberea de stele provine de la bisericile incendiate neiertarea
de mine își cere tributul zilnic împovărează sângele
cu leșuri neplânse de nimeni
în ramificația arterelor se mai șoptește încă subversiv de culori ieșite din matcă
în verdele vertebrelor mele afișele companiilor ecologiste făceau vorbire
de-o epidemie arhaică de iubire
în toate formele de materie un scurtcircuit planetar cauzat
de-o dragoste fără ochi gură sau brațe
(nimic de-apucat gustat sau văzut în scufundarea fără măsură și condiții)

doar rotunjirea ce rostogolește-n celule sunetul fără vibrație al luminii


fără vierea tuturor morților și înălțarea prin stigmate nimeni nu se-ncape pe sine
(plătirea în sânge a pupilelor văzătoare e de la sine înțeleasă)
oricâtă iertare i-ar curge prin vene

între carne și eu o genune

pe post de fibulă celestă un înger prinde mantaua de flăcări
pe umărul zborului

pironul așteaptă

[Ana C. Ronescu]

Poem  total, ca o ardere. Scântei topite în lumină, ce nu vor ști, nicicând, cenușa, În versurile dumneavoastră, e doar răsărit, apusul nu s-a inventat. ”pironul așteaptă”. 

[Ion Lazăr da Coza]

E cam vizibil efortul de a ligamenta modulele poeziei, dar plăcerea lecturii există.

da Coza

[Sofia Sincă]

Declarat și constatat ești o dizidentă lirică...

Discurs liric, mărturisiri, o gamă a penitenței, sensibilităţi categorisite în inima şi în simțirea eului poetic. Eșecul, neputințele întrețin o tensiune interioară ce se precipită cu ecou prelung, tulburător și fără leac, așteptând doar mântuirea.

Amplu, profund, în spațiul tău liric.

Sofy