Priviri fără podoabe

[Mariana Suciu]

Pe cer se schimbă straja, coboară printre dealuri 
ca într-un joc, un astru. Iar noaptea-l ocrotește. 
Nuanțe atârnă timpul de freamătul din valuri 
când din adânc, înaltul, pe țărmuri poposește.

Treptat, se-nchid sub ape de sălcii tulburate,
priviri fără podoabe... oglinda geme-n picuri,
din străvezii cristaluri, de lună tremurate,
se recompun armonic nedeslușite chipuri.

Făcliile-și dispută la poarta nopții cerul,
cuprinse-s de frisoane împurpurate-n spaime,
se împletește-n gene netulburat misterul,
păienjeniș de clipe în desfrunzite karme.

Lipsiți de pași, doar ochii le poartă nălucirea,
predestinate lacrimi le spală răni ascunse.
Disprețul când amarnic le-nsângeră trăirea,
își învelesc iubirea în vise nepătrunse.

Târziu, stihii răstoarnă în dezacorduri gânduri
și risipesc în cețuri o șoaptă tremurată;
se mistuiesc în piepturi celestele adâncuri,
pal, se destramă-n țărmuri povestea-ntruchipată.

[Mariana Suciu]

Vă mulțumesc, cu stimă,

[Sofia Sincă]

Misterul nopții cu al său astru, pecetluiește farmecul naturii și al poeziei.

Însă, Mariana în prima strofă, ramuri cu valuri rimează la limită. Și e în prima strofă.

În rest muzicalitatea și romantismul stăpânesc și sensibilizează.

Sofy, cu apreciere.

[Mariana Suciu]

Vă mulțumesc, d-na Adelaide. Același drag,

[Valeria Merca]

Semn de acelasi incantator popas! Drag, Mariana!