piesa lipsă

[Marcel Vişa]

mi-aș perfuza sărutul tău în buze 
îmbrățișarea ta în piept 
s-o port cu mine oriunde 

sunt în salonul nouă 
patul de la geam 
mă tratez de urât 
am zile întregi în care pierdut cu ochii în tavan 
fixez liniștea în pioneze 
sau completez puzzle-uri pe halatul asistentelor 
chip după chip caut piesa lipsă 
acel zâmbet sublim 

deși nu apari 
am flacoane întregi de amintiri 
acul în venă 
și timp 
suficient timp să mă plimb cu tine de mână 
pe toate marile bulevarde ale lumii 
să adunăm suveniruri 
pe care le înșirăm pe mobila veche din mica mansardă 
în care ne-am iubit prima oară cu adevărat 

întoarcerea la realitate e crudă 
sevrajul crunt 
toate oasele mă dor 
nopțile în salonul nouă sunt lungi 
când viforul lovește crengi de copac înghețate în geam 
când chipul tău se topește în tavan ca o zăpadă târzie

[Marcel Vişa]

va multumesc mult, dragelor!

[talpos silvia]

Singurătatea sapă adânc în trup.

Admirație!

[Corina Militaru]

Excelent, Marcel! Mi-a plăcut! :)

[Chris]

Eh, durerea asta. Ar fi bine dacă ne-am putea perfuza şi câte o doză de fericire. Am citit şi mi-a plăcut :))

[Sofia Sincă]

Înţeleg că tema poeziei se desfăşoară sub auspicii medicale. Însă, după mine este cam multişor. Dacă ai mai renunţa puţin la acestă nuanţă spitalicească ar rămâne un poem sublim. Aşa e doar frumos.

De exemplu, eu al renunţa la: sunt în salonul nouă (mai ales că-l mai ai o dată)/acul în venă/și timp - cel puţin.

Dar propunerea este a mea şi condeiul în mâna ta.

Oricum mi-a plăcut mult!

Sofy

[Marcel Vişa]

va multumesc, domnilor.

[Ion Lazăr da Coza]

Ce-i și cu sevrajul ăsta...

Pregnantă poezie.

da Coza

[Ionel Mony Constantin]

 Creezi foarte bine atmosfera de  dezamăgire şi izolare pe fondul singurătăţii şi debusolării.