knock knock

[Marcel Vişa]

e timpul să tăcem îndelung 
mâinile se despart os cu os 
din încleștare 
îmbrățișarea doare 
camera se umple de vid 
fumuriu 
ultima imagine 
tu 

ciorile scobesc ochii amurgului 
croncănesc prin cimitire pustii 
scheletele dansează o polca a nebuniei 
în jur făclii de ceară ard rumene 
ca obrajii pruncilor 
iluminează dezamăgirea 

e timpul să ne coasem buzele cu ace de foc 
unde mergem să nu știe nimeni că ne-am fost 
orașul s-a strâns ca o nucă în urma ta 
o coajă tare de nepăsare s-a pus între noi 

în miez de noapte 
luna urlă la lupi 
și cerul în oglindă se sparge 
în mii de cioburi 
ninge cu sticlă pisată în rănile inimii cangrenate de ger 
târziul din noi 
stă ghemuit ca un câine de pripas la ușa hanului 
pierdut

[Marcel Vişa]

va multumesc mult! e o onoare sa va regasesc in pagina mea pe fiecare in parte.

[Mihaela Roxana Boboc]

Un poem profund, trist, îngândurat și expresiv.

e timpul să ne coasem buzele cu ace de foc 
unde mergem să nu știe nimeni că ne-am fost 
orașul s-a strâns ca o nucă în urma ta 
o coajă tare de nepăsare s-a pus între noi 

[Chris]

who's there? :))

Dincolo de glumă, minunată! :)))

[Corina Militaru]

Toată admiraţia, Marcel! :)

[Sofia Sincă]

Risipirea eului în cele patru zări, aduce după sine cioburi, pustiire, aşternând întunericul. Oglinda sufletului părăseşte trupul, dăruindu-l pământului... rămâne în urmă o vagă amintire, pisată şi înfrigurată.

Un poem profund, mirosind a timp şi uitare, a deprimare...

Admiraţie totală!

Sofy