Pe zebra ursitei

[chindea maria elena]

 *ulița copilăriei arsă de nove*

 

 

nu știu dacă tălpile  tatei erau murdare de iubire

când m-aruncau în prăpăstii

și-mi sfărmau sistematic pioleții celor o mie și una de nopți

 

ars de însingurare

farmecul se cojea de pe clopotnița visului

sub ghețuri râdeam brumat de grimasa batjocurii înfierată

câteodată sângeram cioplind după mine

cu gingiile goale

în bazaltul destinului  

nicăieri nu clipeam doar vântul năuc îmi aduna

gleznele uitate în smârcuri

 

alteori doar uimiri cu buze cusute își lăsau tatuaje sub pielea clipei

 

cerul se zvârcolea în pântece

răzuit de albastru

chiar fără cârja basmelor învățam mersul pe sedimentele mirajelor

nu foloseam crampoane din  cauza gleznelor fisurate

(în ocna lor  lacrimile săpau în sare fagurii inimii)

îngerii se ascundeau în agrafe

temători de furtunile zilnice

 

din pelerina zorilor mi se furau bujorii

fideli doar scaieții rămâneau să-mi îmbrace timpul auster

și să acordeze viorile așteptării

 

doar morțile

erau blânde și-mi lipeau ca plasturi

sirene

peste rănile veșnic deschise

 

n-am primit informații

nici dacă mama a avut vreodată cum să umple ochiul furtunii

în care mă lăsam înfășurată

ca-n limbă de șarpe

 

(acolo era pădurea mea de pupile scormonitoare cu rădăcini în genune)

 

grădina ispitelor era doar varianta de rezervă

pe care n-o voiam uzată prea de timpuriu

 

jerba cuvintelor de aur nu mi-a împodobit fruntea copilăriei

dalta lor știutoare doar în obuze

mi-a dăruit culcuș spăimos în care balaurii

(cei mai de nădejde prieteni) 

îmi treceau prin foc

oasele

să le călească oțelul

 

de-atunci periodic vulcanii mei trebuie răciți să nu înece

în lavă stelară

lumea

 

 

m-am îngropat în lumină până la brâul unei atingeri perfecte

în călcâiul meu au pivotat toate iadurile

 

precum un phoenix al pubelelor din toate deșeurile vieții am irupt

 

la polii pulsațiilor și-al veșniciilor

mama și tata

perfecți maeștrii astrali de ceremonii

sălbatic au tras în mine

cu fulgere

 

pânza freatică a iubirii s-a umplut de curcubeie galactice

ploaia de supernove m-a lăsat  în prag

 

acasă

 

[chindea maria elena]

Să înțeleg Valeria că ți-a plăcut excursia alături de mine prin foalele timpului? Ești invitată și altădat! :))))

[chindea maria elena]

Mulțumesc Elena de apreciere! Cu drag

[chindea maria elena]

Da Sofy, cam așa s-a călit oțelul! Și nu e vorba de nici o prismă suprarealistă, ci de cea mai dură și concretă realitate palpabilă! Haina metaforei e străvezie - tălpile tatei au călcat și la propriu și la figurat peste toate corpurile mele (și fizice și energetice), au strivit tot ce se putea strivi. Deci nici vorbă de suprarealism! De altfel, poezia e scrisă punctual pentru niște cursuri unde ni s-au cerut niște scanări ale strămoșilor pentru a putea conștientiza impactul lor asupra individualității noastre! Eu am făcut-o poetic - dar matematic exact! Și pentru că mi-ai citit cartea, știi desigur că mi s-a ”forjat” sufletul încă din copilărie! Că am alchimizat eu totul și astfel ei au devenit corăbierii mei de lumină - asta ține de grația divină, de puterea fiecăruia și de dorința de a fii fericit! Deci cam totul este o scanare realistă a trecutului, metaforică dar realistă, precum și o ”citire” a prezentului!    

Cu drag!

[chindea maria elena]

Mulțumesc de vizită, Aurele!

[Ion Lazăr da Coza]

vroiam > voiam 

înneca > îneca 

Firește, pentru cei cu o viziune telurică asupra vieții, poezia ta, Gerra, poate să pară „un delir etimologic regretabil de o urâțenie angoasantă”. După cum știi, și eu sunt un materialist-dialectic, însă, când e vorba de artă, încerc să fiu „minte deschisă”.

Cu bucuria lecturii,

da Coza

[Nikol MerBreM]

(în ocna lor lacrimile săpau în sare fagurii inimii), o paranteză cât o poezie...

[Ioniţă Gabriela]

de-atunci periodic vulcanii mei trebuie răciți să nu înnece

în lavă stelară

lumea    -lasă-i să ne înece! Felicitări!

[Valeria Merca]

''jerba cuvintelor de aur nu mi-a împodobit fruntea copilăriei

dalta lor știutoare doar în obuze

mi-a dăruit culcuș spăimos în care balaurii

(cei mai de nădejde prieteni) 

îmi treceau prin foc

oasele

să le călească oțelul''

Semn de aceeaşi admiraţie!

drag,

[Elena Mirca]

Frumos!

cu admiratie.

[Sofia Sincă]

Așa s-a călit oțelul... Copilăria văzută prin prisma suprarealistă a Gerei.

Din poem nasc reflecții filozofice, se naște viaţa, iar clipa de lumină poartă timpul. Aduce gând spre bucurie sau îl destramă, cuvintele doar le dau viaţă.
Am citit cu interes și plăcere,

Sofy