Nu mai exist în timp, el există prin mine:
Până tot n-apune voi sta-n nemărginire.
Eu nu mai cred în stele, ele răsar din mine
Și cerurile toate când goale sunt, când pline.
Ce-am vrut să văd - am scris, ce-am vrut să scriu - am ars,
Și vântul plin de vorbe și scrum a dat de glas.
Tot ce-am iubit am spart, și spart tot a rămas;
Nu mai exist în timp și nu mă uit la ceas.
Până n-a apune voi sta-n nemărginire,
Dar după răsărit, ce-a fi, va fi în tine.
Eu n-am crezut în flori, în moarte și iubire,
Dar tu, ne spune după: ce-i rău și ce e bine?
Adaugă un comentariu
De acord cu Sofia, ruperi de ritm. În plus expresii bizare:
„Până n-a apune voi sta-n nemărginire,
Dar după răsărit, ce-a fi, va fi în tine.”
Semn de lectură.
Idee, mesaj - inedite. Însă construcția incorectă. Am mai vorbit despre prozodie care este imperios necesară în poezia clasică. Adică măsura, numărul metric ce dau ritmul, accentele, cezura, rima.
La tine măsura variază de la vers la vers, rimele sunt sărăcuțe, incorecte. Prea multe pronume, de tot felul.
Până n-a apune voi sta-n nemărginire, - aliterații care deformează ritmul și nu dau bine în poezie.
Există potențial dar e nevoie de studiu și șlefuire.
Sofi
Interesant! Nu prea știu cum treci de sta-n nemărginire. În rest e binișor.
Cu respect,
Mick Lorem
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: Lazăr Vasilisia
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2020:
© 2021 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE