O dovadă a iubirii tale

[Sipoteanu Elena]

O dovadă a iubirii tale

Odată,
când pe ușa vieții mele
era sculptat numărul Fericire
L-am rugat pe Dumnezeu
Să mă arunce într-un abis de lumină,
Lângă un diamant al dovezii iubirii tale.
Au curs zile în cascade
și eram fericiți…
Nopți în tornade ne-au dus departe
fiind fericiți!
Cu o răbdare incomensurabilă
Timpul și-a adunat plumbul norilor
și cu o precizie de ceasornic ideal
mi l-a făcut cetate când îmi era mai bine.
Cu o milionime de secundă,
înainte de a simți sarcasmul din râsul lacătelor ce se închideau
am dispărut cu încredere
sub acoperișul iubirii în care credeam dumnezeiește.
N-a durat mult timp
și un balaur de vânt l-a smuls
preschimbându-l fără aportul niciunei vrăji
în mărgele de cremene și gheață
cărora le-a poruncit să se deșire
în locul unde speram să fiu mereu iubită
Acum am în suflet bine ancorată
doar existența mea, fără acel loc.
M-am dus la peștera cu amintiri
unde m-a-ntâmpinat cu pâine și sare
acea dorință adresată cândva divinității.
Să-mi dea o dovadă a iubirii tale…
Mi s-a împlinit!