Nu...

[gina zaharia]

Nu m-ai lăsat să plec niciodată. Nici să rămân,

nici să aștept.

Undeva, o casă de piatră

avea temelie

pe umărul drept.

 

Nu m-ai lăsat să iubesc niciodată.

Nici să te caut

între petale de crini. De la post-restant am aflat

că lumea noastră e-o artă

pentru străini.

 

Nu mi-ai dat voie să râd, nici să plâng

într-o seară,

de un clovn rătăcit în oglindă,

era ca o veveriță  

de ceară,

închisă într-o ghindă.

 

Nu m-ai lăsat să-ți scriu. Și nici n-ai șters

cerneala mea de suflet,

cu uitare.

Doi oameni de zăpadă, dintr-un vers,

urcă, spre nicăieri,

poteci de dor

și sare.

Nu obosesc. Doar simt câte-un fior,

când crivățul strănută-n

palma lor.

 

[Tudor Cicu]

„...Doi oameni de zăpadă dintr-un vers,

urcă, spre nicăieri,

poteci de dor

și sare.

Nu obosesc. Doar simt câte-un fior,

când crivățul strănută-n

palma lor.”  Imaginație, construcție, inspirație... ca perfecțiune a rostirii. Deosebit!

[Agafia Drăgan]

Pretuire!

[Sofia Sincă]

Poem croit pe negație. Foarte interesant și foarte impresionant, se așează acțiunea între două lumi. Tocmai de acolo se iscă vibrația. Fiorul de care spui l-am simțit și eu, mai intens pe cel liric.

Cu deosebită admirație,

Sofi

[Crinu Sorin Leşe]

E nevoie de poteci mai mult ca niciodată. Cum să obosească?
Frumos, Gina.