Însemnele uitării

[Corneliu Neagu]

Se lasă înserarea, iar ziua obosită

dispare printre arbori și urcă înspre cer,

curg razele de lună, cernute ca prin sită,

din tolba nevăzută a unui lăncier.

 

Statuile-adormite pe soclurile grele

par umbre visătoare ajunse din trecut,

iar frunzele uscate, căzute peste ele,

însemnele uitării din veacul dispărut.

 

Deodată mă cuprinde o teamă neștiută,

venită fără veste, cu spaime din văzduh,

cu aripa întinsă, sub umbra desfăcută,

pe căile-ncurcate s-a rătăcit un duh.

 

Învăluită-n ceață, tu vii tot mai aproape,

eu te cuprind în brațe și te sărut adânc –

cu buza tremurândă, întinsă peste pleoape,

simt lacrima sărată din ochii care-ți plâng.

 

[Corneliu Neagu]

Mulțumesc Chris, onorat!

[Chris]

frumos...

citit cu placere,

[Corneliu Neagu]

Mulțumiri alese din partea mea, colegă și prietenă Floare!

[Corneliu Neagu]

Vă mulțumesc, stimate prieten și coleg de condei, Valerian Dincă!

[Dinca Valerian]

Frumos discurs, domnule profesor. Textul curge simplu si limpede plin de emotie. La ultima strofa as mai lucra un pic, e mare pacat sa o lasati asa. Sugestie ”eu iți cuprind in brațe sărut pe ochiul stâng” Am citit cu deosebita placere