Neizbăvirea

[Monica Pester]

Rodul pământului sămânța își cerne,

În aripa-ntreagă a cercului sfânt,

Cu ramuri și muguri născute eterne

Purtate de stranii vârtejuri de vânt.

Și limba se-ncurcă trecând în silabe

Numele celor chemați, ce-or veni,

Șî-or vinde trăiri schingiuite-n tarabe

Din toți anii rămași în zonele gri.

Mă strâng a povară, sunt ploaie ce tace

Când cerul înșiră povești de demult,

Și visul prelins, în rugină preface

Taina cuprinsă în puținul cel mult.   

E totul o ceață dispusă concentric,

Ce strânge averi, fierbând, din emoții

O umbră lipită pe trup de-ntuneric,

Trimisă pe val să întunece sorții.

Resping prezentul ce acum devorează

Frunzișul firav de cireși înfloriți,

Când teama, tiptil ne anunță că-i trează,

Căci nimeni nu vrea să ne știm izbăviți.

[Monica Pester]

Dragă Maria, comentariile tale mă impresionează enorm. Ești un suflet care se dăruiește permanent semenilor. Întotdeauna te pui în papucii celui cu care relaționezi. Șí în afară de talentul tău  căruiacred că nici tu nu îi cunoști limitele, calitatea asta a sufletului tău mă impresionează mult. 

Îți mulțumesc, fata dragă!

Maria,

[Maria Mitea]

Monica, un poem limpede ca lacrima! 

Se așează pe suflet poezia ca aerul proaspăt al primăveriii. 

Și când mă gândesc la sufletul care l-a scris, ... vreau mai mult ... să-l strâng în brațe ... 

așa e cititorul, mereu vrea mai mult ... :)

iar primele două versuri sunt sfinte:

”

Rodul pământului sămânța își cerne,

În aripa-ntreagă a cercului sfânt,” -

versuri  să le citești așezat pe cercul din pietre ... 

Cu mult drag!