cu gratii la cer

[gina zaharia]

e ziua în care brațe crepusculare

își adună pietrele după înțelepciune și mister

se împart daruri

un munte bolnav de malarie stă în agonie

va fi cel mai răsfățat mire

cel mai…

ultimul cuvânt e orb de-a binelea

 

știu nu ai pace

ai lăsat-o în clocotul zărilor

arse îți sunt drumurile crezi că eu nu am nevoie de torțe

cum să mă întorc printre copacii nopții

când toată risipirea de ei am ferit-o?

 

am acolo o casă cu gratii la cer

ultimul împătimit al vorbelor de nisip era un vraci

l-am zărit o singură dată

în loja soarelui

cred că sunt o mie de ani de atunci

încă îi mai simt mângâierile

ca niște săgeți

descompuse în piept

[Valeria Merca]

''cred că sunt o mie de ani de atunci

încă îi mai simt mângâierile

ca niște săgeți

descompuse în piept''

Admiratie, draga Gina!

[Ana Ardeleanu]

Am ajuns şi eu în "clocotul zărilor" poemului tău, mi-a plăcut starea, "mângâierile ca nişte săgeţi/ descompuse în piept"!

[Laura H.]

Mie, Gina, poeziile tale mi se par fantastice. Ai o viziune amplă asupra lucrurilor și totodată puterea de a pătrunde în esența lor. Iar ideile sunt redate atât de plastic, de expresiv, de învăluite într-un farmec cu totul aparte, încât fiecare poezie devine o încântare.

Admirație!

„am acolo o casă cu gratii la cer„ - o casă în care nu ai cum să te simți îngrădit.