Lie, ciocârlie

[vasile popovici]

Vino prietene la mine, la ţară,
să asculţi ciocârlia cântând, sfredelită
în ţinutul Dumnezeului!

Când treci pe lângă mine-mi zici,
uitându-te chiorâş şi cu resentiment:
,, ghiolbanule” ori ,,măi plăvane”
ori alte ţărănii.
Şi nu mă supăr, orăşanule, pe tine.
Ba, dimpotrivă, te respect.
Respect şi pentru burgul tău medieval, am,
prietene-orăşan; nu-ţi sunt duşman.

Altfel, nu te-aş chema la mine, la ţară,
să auzi cântând cocoşii-a treia oară
şi să te-nchini Luceafărului de ziuă.

Să calci cu desculţe goale iarba-nrourată
şi să asculţi înainte de răsăritul soarelui
privighetoarea, mierla, cucul, greierul…

Să bei o cană de lapte proaspăt şi cald,
de-abia stors din ţâţa vacii, vacă pe care,
sângerându-ţi pulpa piciorului prin mirişte,
trebuie să o duci la păscut.
Vino să vezi ciocul plugului,
intrând în pământ cum intră ciocul ciorii-n nucă
să-i scoată miezul
şi cum cormana brazdă neagră-ntoarnă
în care să arunci sămânţă de rodire.

Vino să bei din pumn apa şipotului
pornit din buricul pământului,
să-ţi ogoieşti setea şi arşiţa
şi sângele aprins din tine şi resentimentul.

Să vezi ce nu ai mai văzut, prietene:
feciori şi fete-n legământ cu glia,
înfrăţindu-se cu lanul,
adunând în clăi snopii de rodii, dolofani;
cum vântul ţăcănit le răscoleşte fuste, rochii, plete;
cum, stând culcaţi pe spate, gânditori,
privesc albastrul infinit ca pe ei înşişi.

Să storci ciorchinele din toamnele brumate;
să rupi un măr în pârgă, de parcă l-ai fura
din mărul de lângă drumul care
te duce înspre casă la ai tăi ori înspre-aiurea.

S-asculţi în vaduri apa clipocind pe prund,
în valuri să te-arunci, scăldatu-ţi etalând;
s-aprinzi în noapte-adâncă foc pe malul apei
din crengi de salcie din care sar scântei
ca un salut de noapte pentru Dumnezei.

Ai fost vrodat’ la ţară?
Din burgul tău medieval
aspiri până la sufocare tot fumul din furnal,
iar zgomotul din urbea ta natală de mii de decibeli
e cât un univers ce te zdrobeşte.

Ai ascultat poveşti la gura sobei,
ai auzit lemne troznind în vatră,
să vezi reflexele cum joacă pe pereţi?
În colbul drumului rotind o roată de la plită
ai rotit?

Vino la ţară să te hrăneşti cu aer proaspăt,
iar liniştea… să simţi cum intră-n tine
liniştea pornită din mii de puncte cardinale.

Şi axa universului trece prin satul meu.
Prin axa universului trece sufletul meu.

Vino la mine, la ţară, prietene din burg,
la horă să horeşti o horă,
să-ţi cânte Sile Gavriloaie
din scripcă ori la cobză ori din fluier
o sârbă ori o polkă pe bătaie.

Şi îţi promit să nu-ţi dau apă de la robinet,
că nu te voi lăsa să vezi pornografii pe internet,
că-ţi voi ascunde Motorola, îţi voi tăia şi telefonul,
să stai numai cu tine şi să vorbeşti cu tine,
să fii şi tu un mocirlos, ghiolban, plăvan,
ca mine.
Să te înţepe
viespile, furnicile, ţânţarii şi alte lighioane,
cum mă înţeapă câtu-i ziulica până noaptea,
chiar şi noaptea pân’ la ziuă, lighioane.

Să vezi măcar odată cum e la ţară, în satul meu,-
un tău din care ies pe luciul apei, nuferi albi.

Vino prietene din burg la mine, la ţară.
Să asculţi ciocârlia cântând,
sfredelită în ţinutul Dumnezeului.

[Vasilisia Lazăr]

Nu ştiu orăşenii ce pierd... (sau mai bine-zis, ce au pierdut, fiindcă acum nu prea mai au ce pierde).

Poem cu iz patriarhal, plăcut.

Şi totuşi,  Să calci cu desculţe goale iarba-nrourată, e greu de înţeles. Poate daţi o explicaţie şi pentru noi, muritorii. :)

Cu preţuire,

[Mihaela Chitic]

Am retrait momente petrecute candva la tara, la bunici. Amintirea lor ma va urmari intotdeauna. Sublime momente! Poemul d-stră mi-a readus mirosul fanului cosit si gustul turtelor coapte pe plita. Multumesc!

[vasile popovici]

Distinsă Sofia Sincă,
îmi pare rău  că trebuie să adopt un ton oficial...mă obişnuisem altfel...
Poezia mea e atemporală, în sensul ieşirii din orice calendare, din anotimpuri şi din ani.
M-am teleportat în timp, e o regresie temporală; se zice că ne putem teleporta şi în viitor;
se zice. Poeţii sunt singurii care se pot teleporta în alte universuri, fie paralele, fie perpendiculare,
fie în altul asemănător cu al nostru, cel puţin din sistemul nostru solar.
Mi-a fost dor de odinioară şi m-am teleportat în universul ontic transfigurat, pur şi inocent
care mi-a fermecat o secvenţă juvenilă cu care nu mă voi întâlni nici în lumea de dincolo.
Pentru că veni vorba, am scris şi poezii în care mă aflu şi-n lumea de după moarte care e
de iure şi de facto, tot viaţă: viaţa de după moarte care se zice că-i veşnică; asta se cheamă,
se numeşte suprarealism, de bunăseamă sunteţi în cunoştinţă de aşa-zisa literatură
suprarealistă. Poetul îşi crează un univers, o lume, o lume a lui, în care fetele pot aduna în clăi
snopii dolofani, iar pe la noi, pe la „ţeară", se ară, se mai ară ca acum 100-200 de ani cu plugul
al cărui cioc scurmă primitiv pământul, iar zdrahonul de flăcău, din sacul cu baiere legat la gât,
scoate pumnul de sămânţă care va face rod şi-l aruncă pe brazda neagră care va acoperi
sămânţa întru rodire. Poetul îşi poate crea o lume arhaică, distinsă doamnă, perimată, vetustă,
demodată, care  - ce-i drept - nu mai e în vogă, căci lumea despre care aduce vorbire domnia ta
- din mult prea modernismul ei, e o lume incestă, de Sodomă, de Gomoră, o lume bolnavă şi
pe moarte, o lume a deznădejdii, fără scop, ţel, sens, fără orizonturi, fără motivaţii - de-mi vine
a-l cita pe Eclesiastul: „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune". Iată că l-am
şi citat. Nu vreau să vă mai plictisesc, cred c-am făcut-o îndeajuns, pentru care vă rog să mă iertaţi.
Nu pot să nu adaog că această poezie a primit un premiu special la un Festival internaţional
de poezie.
,,Şi tot nu am înţeles cu e cu ''Să calci cu desculţe goale iarba-nrourată''.
Păcat, mare păcat că nu ştiţi cum e! Aţi pierdut un sfert de viaţă!
E prea mult de spus despre ce domnia ta nu a înţeles.
Îngăduiţi-mi o reverenţă, distinsă Sofia Sincă!
Mulţumesc!
Sărut mâna!

[Sofia Sincă]

Un text pe graniţa dintre poezie şi proză, născut din dragostea de sat.

Domnule Popovici, eu vin la dvs. la ţară dar sunt absolut sigură că nu voi vedea grâul adunat în snopi dolofani... asta a fost de multă vreme... poate voi vedea vreo combină, două şi nici ciocul plugului prin brazdă... poate a tractorului. Fetele, nici cele de la ţară nu mai poartă fuste fluturate de vânt... toate poartă blugi şi nu mai servesc ogor. Nu mai este nici o horă... sunt doar manele.

Dar ce e drept, e drept, nici noi orăşenii nu mai inspirăm fumul furnalelor că nu mai sunt... s-au prăpădit toate...

Şi tot nu am înţeles cu e cu ''Să calci cu desculţe goale iarba-nrourată''

[vasile popovici]

Domnul meu, da Coza,
permiteţi-mi intervenţia întru a face câteva observaţii, - e bine spus chiar precizări:

1. „Pe ici, pe colo mai e şi proză" ziceţi, ca un reproş unui novice în ale scriiturii poeticeşti;

ei bine, în „Teoria literaturii"  - obiect care se predă la Facultatea de filologie - , să-i zicem la
capitolul „prozodie", printre speciile literare, se menţionează „poemul"(lat. lit. poema) - 1. operă literară
în versuri...
2. Mai are şi denotaţia de poezie, dar şi de operă literară în proză.
3. În ultimul timp se impune tot mai mult „poemul în proză" - care este de iure poezie, dar de facto

este proză, iar domnia ta îmi reproşaţi(altul, în locul meu, i-ar spune cu nonşalanţă, eu nu spun) că
„Pe ici, pe colo mai e şi proză".
În altă ordine de idei: „Per total, poemul place". - ca să vă citez.
Cuvântul „per" este o prepoziţie(din latinescul „per") care înseamnă „pentru, pe, de fiecare."
Menţionez un lucru foarte important, acela că termenul este comercial, şi sună ca dracu,
cum îl contextualizaţi, cumplit de rău sună, mai ales când vorbim despre poezie.
Vin cu un exemplu din cunoscutul scriitor - V. Em. Galan: „De ce aprobă ei 34 de lei
per kilo de grâu?"
Dacă poezia mea ar fi fost „grâu", ar fi fost ok!
Dar cum nu e...

Să nu fie cu bănat!
Primiţi respectul meu, dle da Coza!

[Ion Lazăr da Coza]

Să calci cu desculţe goale iarba-nrourată  

Pe ici, pe colo mai e şi proză. Per total, poemul place.

da Coza