în satul meu

[Chris]

venea pe dealuri iarna senină luminoasă

purta cojoc broboadă și traistă de colinde

mănuși de la bunica din lâna ei mițoasă

iar oamenii adesea ieșeau să-i dea merinde

 

se îngrijea bunicul de curte lega câinii

primea colindătorii cu cântul până-n casă

ispititor din rolă țâșnea mirosul pâinii

și Dumnezeu alături cu noi râdea la masă

 

în sat la mine iarna de-o vreme nu mai vine

doar vântul urlă aprig prin suflete și strânge

e curtea ne-ngrijită că nu mai are cine

într-o icoană veche stă Domnul trist și plânge

[Chris]

Multumesc dle Cicu! Cata bucurie trezea primirea acelui dar umil, dar atat de pretios. Ajungeam acasa si insiram covrigii, ii numaram, puneam nucile gramada alaturi. Rar primeam cate un mar,  portocala nici atat. 

[Corneliu Neagu]

O poezie ce ne amintește de sărbătorile copilăriei fericite, în versuri deosebit de frumoase, în opoziție cu ceea ce se întâmplă astăzi în "curtea ne-ngrijită" unde, parcă vedem o icoană veche în care Domnul plânge...M-a impresionat mult pentru că și acolo unde m-am născut este aievea!

[petrut dan]

Un poem scris parcă sub amenințarea timpului! Întreaga evocare are calitatea de a ne aminti fiecăruia dintre noi de copilărie, de felul în care percepeam sărbătorile și atmosfera specifică de vacanță de parcă nimic rău nu ar fi putut să se întâmple și de parcă am fi așteptat numai lucruri bune! Finalul, cu atât mai mult induce o atmosferă dezolantă care normal ca orice rău lasă urme mai adânci și pentru mai mult timp! Mai așteptăm, cu drag!

[Vasilisia Lazăr]

Dacă ai ști, Augusta, câte amintiri mi-a răscolit poemul meu, și câte emoții, și câte lacrimi... Cât de frumoase erau iernile copilăriei noastre! Și nu doar ale copilăriei. Iernile de odinioară, când zăpezile erau mari și toți ai noștri erau bine. Îmi amintesc albul de afară. Geamurile pictate de ger. Cred că tot timpul ningea, altfel erau iernile pe atunci. Negraba dimineții. Curățenia din casă. Mirosul Crăciunului – acel amestec inconfundabil pe care încerc să-l reconstitui în fiecare an, acum. Așteptam dimineața de Crăciun (Anul Nou) ca pe o minune. Mai ales, pentru acel „totul nou, totul de la capăt”. În casă era cald, curat, eram toți acasă, mirosea a brad, portocale, vanilie, sarmale, cârnăciori, a de toate, a bine... Dar cred că cel mai mult îmi plăcea că eram toți împreună acasă și nimeni nu se grăbea nicăieri. Acum prețuiesc și mai mult amintirea acestei stări, acum când mulți nu mai sunt...

Iar bunicii... Da... Și ei au însemnat Crăciunul pentru mine. Bunica cu mâinile ei care miroseau a tobă și a chimen și a toate condimentele care se puneau în oale în acea perioadă. Bunicul cu miros de țuică fiartă și ochi calzi, calzi, calzi ca soba din bucătărie. Nu exista niciun loc mai bun în care să mă simt mai frumoasă, mai deșteaptă, mai în siguranță, decât în căsuța lor cea cu două odăi din care una era și bucătărie, și dormitor, cu lemnele care făceau trosc-trosc în soba aceea cu rolă de care vorbești tu și din care abureau pâinea și plăcintele aromate și cu râsetele lor... și ale noastre... Doi bătrânei care m-au învățat că iubirea există, iubirea aceea, știi tu care... Încă port în suflet obrajii îmbujorați ai bunicii, veselia bunicului și grija pentru a avea tot ce era mai bun pe masă. Iar asta m-au învățat și părinții mei. Nu aveam mereu brad. De fapt, aveam foarte rar, locuiam la câmpie, iar artificialul nu era în vogă ca acum. Dar atunci când aveam, puneam în el globuri, bomboane și beteală. Și artificii. Aveam un glob în formă de Moș Crăciun care era preferatul meu. În general, viața mea era compusă din lucruri simple. Și atunci, dar și acum. Lucrurile simple mă fac fericită.

Frumoasă și nostalgică poezie, Augusta! Îți mulțumesc pentru starea pe care mi-a indus-o! Chiar dacă am plâns... Mă bucur să te citesc din nou.

[Costel Zăgan]

Poezia ta îmi amintește de Sorescu și... Ioan Alexandru! Trecuți la... genul feminin. Fără bagaje. Pentru că inspirația îți aparține.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Foarte frumos,  Cris!  Am citit cu drag. 

[Tudor Cicu]

„în sat la mine iarna de-o vreme nu mai vine

doar vântul urlă aprig prin suflete și strânge

e curtea ne-ngrijită că nu mai are cine

într-o icoană veche stă Domnul trist și plânge” (DA!)

... Acum, odată cu venirea Crăciunului, încep copiii a umbla cu hăitul pe la casele gospodarilor, mari și mici trăgând trăistuțele prin troiene, dacă va fi să ningă. Iar noi cei mari ne mai întoarcem cu gândul la felul în care li se ura cândva, celor „boieri” un grâu în pai ca trestia, în spic ca vrabia, pentru ca vreun uncheaș ori o mătușă să deschidă ușa și să ne strecoare în trăistuțe câte o nucă, un măr, un covrig sau niște colaci cât roata morii. O singură noapte (cum e și în tabloul zugrăvit de tine), câte povești nu aducea! Din păcate, se uită ele, cu vremea, colindele.