Iertare, maestre!

[Rolea Nicolae]

          De obicei, un câștigător începe cu mulțumirile adresate pentru x, pentru y, pentru z, pentru mama, pentru Domnul și lista poate continua. Eu îmi permit să  încep cerându-mi iertare pentru postarea la secțiunea proză a concursului abia încheiat. Nu regret postarea, dar îmi cer scuze pentru ultimul loc la secțiunea votului acordat de juriu. Și mă justific imediat.

          Ținând cont de conflictul avut cu câțiva ani în urmă pe site-ul ÎNSEMNE, când am postat sub pseudonimul Silvia Filip, nu am vrut să particip, și nici nu mi-am propus să particip la acest concurs. Chiar dacă am mai intrat pe site și am privit total detașat ce se mai întâmplă pe aici, strict poetic, însă nu pot să spun că nu am fost lovit de durere când am aflat de plecarea dintre noi a omului care a dat lumină acestui site. Chiar dacă eu am ieşit cu scandal cândva și mi s-a retras premiul meritat sau mai puțin meritat, nu pot să spun că NU am regretat sincer și profund când am aflat de plecarea omului da Coza dintre noi. Mai avea rost c-am fost supărat? Mai avea rost că mi s-a retras premiul cândva? Nu. Categoric NU, și-n faţa destinului toți devenim umani, fără orgoliu și fără ambiții. Aici era vorba despre plecarea unui om care era centrul luminos al unui Univers cultural numit Însemne Culturale. La aflarea acestei vesti teribile am regretat și c-am avut un conflict, am regretat și că n-am avut conflicte constructive mai multe, am regretat și c-am regretat. Era o nebuloasă ce se deschidea în fața orgoliului meu și se cobora din ce în ce mai mult regretul că ne-am contrat cândva, sau nu știu cum se numește aeastă ciocnire care a avut loc între noi.

          A apărut și regretul profund sub umbrela întrebării care mă chinuia: de ce ne-am certat? De ce-a plecat? De ce nu a mai stat pentru a forma sau a se război în frumos cu alți participanți pe acest site? Toate aceste întrebări au început să mă doară și să regret că nu am fost mai deschis, mai comunicativ, mai tovarăș în scris cu el.

          Inițial și la ambiție NU am mai intrat sub numele meu pe acest site (poate o dată sau de două ori am mai făcut acest lucru), dar odată cu acest concurs am simțit nevoia să-i vorbesc nu ca un învins, ci ca un om care regretă pierderea unui pol valoric. Prin tot ce a făcut, a biciuit în frumos frumosul din noi, punându-l să înflorească exclusiv pentru noi. Cu ce s-a ales în viață? Răspunsul e simplu și plin de strălucire: cu noi, urmașii lui. Trăiește prin noi și se pare că are grija noastră ca un baci de turma lui de condieri.

          Nu, nu am simțit nevoia să mă reîntorc din ambiție, orgoliu, încăpățânare sau Dumnezeu mai știe cum se numește acest orgoliu omenesc, însă, am văzut concursul ce se desfășura pe site și am simțit nevoia umană să-i cer scuze pentru orgoliu, pentru îngâmfare, pentru scandal și pentru toate clenciurile ce-au avut loc între noi.

          Inițiam am întrebat pe distinsa Doamnă Vasilisia, dacă-mi permite să postez. Am adresat această cerere pentru că, repet, am ieşit-plecat din motive îngropate, și doamna Vasilisia a răspuns că pot posta.

          Inițial am vrut să postez numai proză, o proză în versuri așa cum am citit cu mare mândrie la diverși scriitori. Dau ca exemplu pe Pușkin cu minunatul lui roman în versuri: Evgheni Oneghin.

          Și pentru că lui Ion da Coza în plăcea dacă cineva venea cu o nișă în scriere (m-a și felicitat odată pentru asta) am scris lucrarea în proză „Ieșirea din muguri”  ca un omagiu pentru omul pe care-l regret și regret faptul că nu mai este fizic creierul acestui site unde s-a făcut si se va face cultură.

          Da, am postat ca un omagiu pentru ce a reprezentat și pentru ce va reprezenta și pe viitor da Coza pentru această oază de cultură: ÎNSEMNE CULTURALE.

          Nu scriam această introducere, dar am simțit nevoia, deși sunt printre câștigătorii concursului de poezie, să-mi cer scuze că proza dedicată domniei sale este cea mai slabă postare de la secţiunea proză și această clasare se datorează, cred eu, exclusiv calității slabe a postării, și nu din cauza noutății aduse: proză in versuri.

Nu, nu sunt deloc supărat că a fost cea mai slabă postare de la secţiunea proză notată de juriu, ci sunt supărat pentru că nu am reuşit să-i spun că din punctul meu de vedere a fost un ÎNGER pe care oricând îl doresc ieșit din mugurii primăverilor din noi, un ÎNGER care stă în dreapta lui Iisus, fiind adus printre noi de însuși mântuitorul nostru prin porunca divină: Ieși, Lazăre!

          Dacă nu am reuşit să te strig, maestre, cu forța glasului meu, îmi cer scuze și te rog să mă ierți c-am avut forță neputincioasă în glasul inimii cu care te-am chemat și cu care te voi chema să vii printre noi la „Cina cea de taină” a iubirii de frumos.

          Reiau porunca divină: „ieși, Lazăre”, dar și „iartă-mă, Lazăre” pentru forța stinsă a glasului cu care te-am chemat prin proza în versuri!      

          Eu atât am putut să strig și sper că cel puțin glasul sincerității mele l-ai auzit. Deci, iartă-mă, Lazăre și vino!

Înainte de a reposta proza sau cererea mea de a reveni da Coza printre noi, vreau să vă spun că acest strigăt a fost scris cu inima plină de dragostea față de omul de cultură da Coza care va rămâne baciul nostru pentru toată perioada cât vom posta poezie sau proză. Mulți s-au format aici, iar flacăra creației va merge mai departe sub privirea bândă a baciului de cuvinte: da Coza.

          Sincer, felicitări pentru soția ÎNGERULUI , soție care duce pe umeri de floare cerul de cuvinte lăsat moștenire de Ion Lazăr da Coza. Și e greu, e greu, foarte greu să ducă de la noi la Ion da Coza, zi de zi, CRUCEA DE LUMINĂ pe care tot el ne-a lăsat-o moștenire.

          Și, vai, doamna Vasilisia, dumneavoastră cine vă dă premiul suferinței că duceți în eternitate CRUCEA DE LUMINĂ din noi?

    

        Ieșit din muguri 

          Turma ninsă de cuvinte se coboară pătimașă Ca o dulce evlavie peste trup de trecător, Și din toată decăderea nu găsesc nici-o cravașă Care duhul să-mi trezească, să fiu iarăși răbdător.

          În oceanul fără margini de penițe si condeie Aveam baciul de cuvinte ca un far cu fruntea sus, Valuri albe de speranțe se urneau dintr-o scânteie Când primeam un sfat de bine, ca un cer în palmă pus.

          Uneori trăznea ironic, sau acid, pe-acela care Ducea limba românească în ținutul greu, mizer, De venea cu-mbărbătare, ce frumoasă sărbătoare Punea-n sufletul de floare cu privirea către cer.

          Orice spirit plin de-nalturi căuta dulcea-i lumină Ca o sfântă izbăvire că-i pe drumul cel mai bun, Dar și de-l rănea cuvântul nici în fund de vizuină Nu scăpai de pana-i rece furișată-n glas de tun.

          De prin crânguri de lumină vin izvoarele la poartă Pregătite să erupă ca vulcanii-n scoarța grea Nu i-am fost nicicând tovarăș, nici măcar părtaș de ceartă, Dar în ochii lui sta cerul ațintit asupra mea.

           Din văzduhul ființei sale mierla și privighetoarea, Fâstâcite, sorb cerneala cuibărită sub condei Și fântânile uitării căutau întrânsul marea Cu tot focul de cuvinte adormit pe fruntea ei.

          Veneau zorii dimineții fericiți în palma-i fină  Și tot farmecul trăirii urca-n fagurii de gust, Trandafirii beți de soare dansau veseli în grădină Și tot Raiul din cuvinte umple cupele-i de must.

           Din pădurea lui de gânduri, luna, ce i-a fost surată, Se pitește melancolic după nori de catifea, Slovele nevinovate vin la crucea lui să bată Cum la jgheabul de lumină vin luceferii să bea.

          Chiar din piept un cerb carpatic vine țanțoș peste vatră Și tot satul râde-n soare lângă lanul plin de maci, Din volumele-nvechite urcă liniștea de piatră Pe când astrul vorbei toarce în aluat de cozonaci.

          „Labirintul din zăpadă” rupe puritatea-n două  Pe când Ana-și pune visul în pântec de monastiri, „Crucea umbrelor” se nalță sub cupole noi de rouă Lăsănd baciului lumina din ceasloave și psaltiri.

          Îngerii de grijă-și poartă prin apusul viu, de ceară * Și-n tipar „La Ghizunie” fierbe satu-n matca lui, Urcă „Gloanțele fractale” în același turn de vară Care doarme plin de vrajă „La umbra Vezuviului”.

          Totdeauna cu blândețe prințul vesel, de pe „Însemne” Punea aripi de lumină visului crescut în noi, Dar tăria lui din slove nici de piatră sau de lemne Nu putea să fie-nfrântă când e vorba de eroi.

          Peste toate ce trecură, ca o liniște de seară, Ne-am trezit fără de țintă într-un ruginit apus Tocmai când visa în ceruri buna Maică, întâia oară, Lupii răi au dat năvală și din turmă...ne-a fost dus.

          Oare nu erau, în ceruri, magi cu stelele pe frunte? Oare nu mai sunt, de-a dreapta, snopuri mari de cavaleri? Dacă ar fi prin forța slovei cineva să-l mai înfrunte Eu m-aș duce după dânsul să-i duc sacul cu poveri.

          Plâng luminile tăcerii prin livezi de simfonie, Plânge codrul cu verdeață sub dulăii răi, de ger, Cui să mă rog, Preamărite, să-l trimiți iar în câmpie Lângă turma de condeie adormite-n somn stingher?

          Hai, mai lasă-ni-l o vară, să ne ducă-n ceruri visul, Ca un clopoțel de aur cu glas bun și parfumat, Să ne fie veșnic baciul cu harmonica si scrisul, Precum slovelor rămas-a cel mai devotat soldat!

          Nu te rog doar eu, Mărite, ci te roagă Vrancea toată, Nu ți-e milă de pârâul ce plânge numele lui? De ce-mparti în două luna peste zarea-ntunecată Și lași câmpul de visare sub fum rece și gălbui?

          Se-mpletesc sub grea povară și trei râuri de lumină Care vin să mi te roage: lasă-l, Doamne, înapoi! Dă-ne baciul turmei noastre, prin poeme să revină, Și-ți dăm veșnic de pomană chiar și sufletul din noi.

          Ieși din groapa nemuririi în cămașa-ți de cuvinte Și vom lua cu pana noastră piatra de pe umbra ta! „Ieși, Lazăre!”, la lumină cu-al tău spirit preacuminte Că din grota de-ntuneric, prinde Domnu-a te chema!

           Plânge Coza pe coline și prin Tulnici vântul zboară, Miorița prinde viață lângă Ungureanul baci, Floarea toamnei fără nume, coborâtă-n primăvară, Pune focul din cuvinte în destinu-n care taci.

          Se-nfioară vântul toamnei peste harta de durere, Cârjele-nverzesc sub scaun și coboară-n codru iar, Pânza-ntinsă de-ntuneric ca o ceață tristă piere Și la geamul casei tale ard cuvinte-n felinar.

          Piatra ce-a pitit vremelnic trupul rece și destinul, Brusc, a fost înlăturată  prin chemarea din nevoi, Să ne lumineze calea, să ne-aducă-n ochi seninul, Chiar da Coza, plin de farmec, se reîntoarce printre noi.

          Ne uităm, ca la icoană, cum se-așează iar în frunte, Luăm cina împreună, ca o taină sfântă, grea, Nimeni nu mai îndrăznește cu-a lui umbră să se-nfrupte Că Iisus, ieșit din muguri, a-nflorit din carnea sa.

          *este vorba de “Apusul îngerilor. Povestiri ” – Lucrare de același autor

09.08.2021

[Rolea Nicolae]

Vă mulțumesc! Considerație!

[Valeria Merca]

Luat ca poem în versuri, textul este remarcabil. Eu vă felicit sincer pentru poezia pe care o scrieți și implicit pentru premiile obținute! 

[Rădița Răpeanu]

Maiestuos! O adevâratã epopee ce face cinste acestui site, dar şi celui mai prețios scriitor şi diriguitor de cuvinte! Cu siguranțã mentorul este mândru şi în toatã aura sa, strãluceşte ca un sfânt ce ne-a fost şi ne este încã! Felicitãri  alese! 

[Nădejde Angelina]

Remarcabil! M-a emoționat profund acest poem. Eu așa îl văd. Felicitări, prietene poet!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Foarte frumos!

[Vasilisia Lazăr]

Dacă acest text ar fi fost trimis la secțiunea Poezie, ar fi luat notă foarte mare. Sunt sigură.  :)

[Vasilisia Lazăr]

Frumos! Frumos omagiu! Sunt convinsă că a ajuns la sufletul de lumină a lui Ion. Mulțumesc! Mulțumesc și pentru cuvintele frumoase la adresa mea! Ne ducem fiecare crucea... A unora e mai grea, e drept, dar nu avem încotro. 

În legătură cu nota la acest text... Complicat! Mulți au zis că ai confundat poezia cu proza. Pot jura că nota mică e consecință a acestui fapt și nicidecum a calității scrierii. Așa că să nu fii trist. Poate că ar trebui să studiem mai clar ce e cu proza asta în versuri. Poem în proză, da, e mai cunoscut... Dar proza în versuri e mai străină de noi ce e drept. E greu de făcut demarcația, cât e poezie, cât proză, unde se termină poezia, unde începe proza... Și daaa, e adevărat, Evgheni Oneghin e un roman în versuri. 

Încă o dată, MULȚUMESC!