Îţi vei atinge steaua! / Tu vas frôller ton étoile!

[Irina Lucia Mihalca]

Îţi vei atinge steaua!- Irina Lucia Mihalca

 

Ce soartă îl aşteaptă pe om?

Ne ducem pe alei neştiute printr-un timp care,

când curge, când stagnează, oprindu-se clipei fatal,

când aprig, îl simţi în zbatere-curgere!

 

Nu toţi au acelaşi punct de aprindere, de sclipire,

Avem acelaşi fond, doar reacţiile ne sunt diferite.

Reacţii în funcţie de direcţia privirii,

de stări, de cum acceptăm totul...

Poate că încă n-a sosit timpul, îţi vei atinge steaua!

 

Dacă n-o ating înseamnă că a căzut,

Eu stau mereu cu mana întinsă,

dar cerul nu se apropie spre mine ca la alţii!

Te aşteaptă acolo, păşeşte spre ea!

 

Ea cade şi se aşează pe un suflet. Omul şi steaua lui!

Cade atunci când sufletele deja s-au întâlnit dincolo.

 

Fiecare scurtează drumul,

pentru unii pare sa fie mereu prea devreme,

pentru alţii mereu prea târziu.

Se grăbesc să se atingă când este ziua lor,

abia atunci putem spune - omul cu steaua lui,

Omul vechi şi omul nou!

În fiecare clipă decidem aleea pe unde vom păşi,

- un labirint şi destinul -

Să eliminăm barierele, lăsând doar lumina între noi!

 

Aşa-s oamenii înainte de impactul cu soarta -

ajung la jumătăţi de măsură. Suntem în căutarea

celeilalte jumătăţi până murim.

Soarta ne încearcă, dar nu e punctul final,

- vindecarea este în noi -

Cu gândurile şi respiraţia noastră ne regenerăm,

Poarta tainică nu se deschide tuturor, o clipă de lumină!

 

Fiecare lucru îşi are vremea lui,

Dincolo de perfecţiune nu mai există nimic,

Căutăm privind, abandonăm şi căutăm iar.

Ne căutăm şi ne privim în atâtea imagini!

Va veni refluxul,

Doar amintirile vor rămâne pe nisip.

În curând voi căuta urmele pe ţărmul mării,

printre nisipul înăsprit, paşii ei spălaţi de valuri,

Nu ştiu ce-mi dezvoltă sau îmi anulează mângâierile!

Priveşte urmele scăldate de valuri,

Priveşte macul răsărit prin bariera gardului...

 

Totul este făcut din bucăţi.

Vrem sa le aşezăm

să devină ceva

fără crăpături, fără asperităţi,

Avem impresia că

bucata la care am renunţat odată

era cea mai potrivită

- acea perfecţiune fără denivelări -

 

Putem să ajungem lucrurile de mai sus,

Spiritul omului poate să locuiască

în două locuri - în inimă şi în minte -

Începe reflexia noastră, începe alchimia noastră,

- în tine mă văd pe mine -

De aici, căutările şi aranjarea pieselor!

 

Eu sunt o piesă din ansamblul tău?

Tu eşti Tu, tu eşti Eu, tu eşti şi semnul meu,

Ne regăsim cuantele de lumină...

 

În fiecare clipă,

suntem nişte semne pentru altcineva,

suntem fragmentul de text al unei cărţi infinite

ce determină lumea să o citească integral,

pentru a-i înţelege sensul, destinul.

 

Avem pasajul potrivit înţelegerii noastre,

doar efortul de citire şi înţelegere este necesar!

 

 

Tu vas frôller ton étoile! - Irina Lucia Mihalca

Traducere: Laura Lucia Mihalca

 

Quel destin est préparé à l’homme?

Nous allons sur des alées inconnues au long d’un temps qui

Coule et qui cesse, en s’arretant fatalement à l’instant,

Quand fougueusement on le sent dans l’agitation – ruisseau!

 

Les hommes n’ont pas tous le même point qui les allument, qui les fassent scintiller,

On a le même fond, seulement nos réactions sont différentes.

Ce sont des réactions qui varient en function de la direction du regard,

Des états, du façon dont on accèpte tout…

Peut-être qu’il n’est pas encore le temps pour cela et tu pourra frôller ton étoile!

 

Si je ne la frôlle pas, cela signifie qu’elle est tombée,

Je reste toujours, la main étendue,

Mais le ciel ne s’approche pas de moi comme aux autres!

Elle t’attend là, marche vers elle!

 

Elle tombe et s’assis sur l’âme. L’homme et son étoile!

Elle tombe au moment où les âmes se sont déjà rencontres là.

 

Chacun raccourcit le chemin,

Pour quelques-uns cela semble d’être plus tôt,

Pour d’autres, toujours plus tard.

Ils se dépechent à frôller quand c’est leur anniversaire,

À peine dans ce moment-là, on peut dire - l’homme avec son étoile,

L’ancient homme et le nouvel homme!

À chaque instant on décide l’alée par où on va marcher,

- Un labyrinthe et le destin -

Éliminons-nous les barrières, en laissant seulement la lumière entre nous!

 

Ainsi sont les hommes avant l’impact avec le destin –

Ils arrivent à mi-chemin. Nous sommes en recherche

De l’autre moitié, jusqu’à la mort.

Le destin nous essaye, mais ce n’est pas le point terminus,

- La guérison est en nous -

Avec nos pensées et notre respiration, nous nous régénérerons,

La porte mystérieuse ne s’ouvre pas à tous, un moment de lumière!

 

Pour chaque chose il y a un temps,

Au-delà de la perfection, il n’y a rien,

On cherche en regardant, on abandonne et on cherche de nouveau.

Nous cherchons et nous nous regardons dans si nombreuses images!

 

Le réfluxe viendra,

Seulement les souvenirs resteront sur le sable,

Bientôt je chercherai les taches au bord de la mer,

Parmi le sable rendu rèche, ses pas lavés de vagues,

Je ne sais pas ce que les caresses me développent ou m’annulent!

Regarde les traces baignées par les vagues,

Regarde le coquelicôt poussé par la barrière de la clôture…

 

Tout est composé de morceaux.

On veut les réunir

Pour devenir quelque chose

Sans crevasses, sans aspérités,

On a l’impression que

Le morceau dont on a rennoncé une fois

Était la plus juste

- Celle perfection, sans denivellations -

On peut arriver aux choses de plus haut,

L’esprit de l’homme peut habiter

Dans deux endroits - dans le Coeur et dans la tête -

 

Notre réflexion, notre alchimie commence,

- Je me reflète dans toi -

D’ici, les recherches et le ranjement des pièces!

 

Je suis une pièce de ton ansemble?

Tu est Toi-même, je suis Moi-même, tu es aussi mon signe,

On retrouve les quantas de lumière…

 

À chaque instant,

Nous sommes des signes pour quelqu’un d’autre,

Nous sommes le fragment de texte d’un livre infini

Qui déterminant le monde de le lire intégralement,

Pour lui comprendre le sens, le destin.

 

Nous avons le passage adéquate à notre comprehension,

Seulement l’effort de lire et la comprehension sont nécessaires!

[Irina Lucia Mihalca]

Narcotica stare! Ma bucur.

Cu pretuire, Irina

[Ion Lazăr da Coza]

Ies hipnotizat din lumea poeziei tale...

da Coza

[Irina Lucia Mihalca]

Multumesc frumos, Ana, pentru semnul de lectura.

O zi minunata!

[Irina Lucia Mihalca]

Multumesc, Sofy, pentru pasii tai si impresii.

(am corectat intercaland pauze prin virgule)

Cu drag, Irina

[Irina Lucia Mihalca]

Multumesc, Vasilisia draga.

O zi cu soare in priviri si inima!

[Ana Ardeleanu]

mereu încercăm să ne atingem steaua

uneori reuşim...

un poem copleşitor!

[Sofia Sincă]

meditaţie... meditaţie... filosofie, interesante.

Şi totuşi:

''Ne ducem pe alei neştiute printr-un timp care

când curge, când stagnează oprindu-se clipei fatal,'' - ''care când curge'', chiar dacă sunt în versuri diferite... cuvintele se citesc unele după altele şi formează cacofonie.

Am citit cu plăcere, Sofy!

[Vasilisia Lazăr]

pentru unii pare sa fie mereu prea devreme,

pentru alţii mereu prea târziu.

 

Dincolo de perfecţiune nu mai există nimic,

 

etc.

 

Fiecare unitate reprezintă o filozofie de viață. Admirație!