Divina epifanie

[Irina Lucia Mihalca]

Divina epifanie

Îmi trebuie doar o picătură
ca cineva să-mi tulbure existenţa,
să-mi coloreze apa,
poate fi esenţa mult căutată.

Îmi spui, acum, că m-ai văzut,
la ceas de seară, printre atâţia trecători,
- ecou reverberat a unor imagini fulguite -
pe o străduţă întortocheată din Praga,
o siluetă străvezie, cu o eşarfă sângerie,
într-o rochie de culoarea speranţei,
la pas când domol, când repede, captivată de
strălucirea vitrinelor şi miresmele oraşului.

Prin ninsoarea de frunze aurii şi verde catifelat,
în care timpul părea că-şi pierduse orice sens,
m-ai urmat hipnotizat,
dar când să m-atingi am dispărut subit,
coborând, prin spirala unei oglinzi fumegânde,
în abisul unui alt vis.
Tocmai sunase grav ceasul astronomic
din turnul pieţii vechiului oraş.

Călător în timp, m-ai regăsit, la câţiva paşi,
pe faleza mării, în Constanţa,
acolo unde, ca pe-o perdea cu falduri,
ai ridicat, din calea mea, marea agitată.
În zare, pluteau legănate corăbii de foc,
prin aer treceau şi staţionau
maşini purtătoare de gânduri multicolore,
iar arborii se-aplecau, să ne ridice-n cer,
cu braţele larg desfăcute,
dar pe măsură ce te-apropiai,
mereu prezentă, suflarea-mi tremurândă,
mereu nevăzută,
mereu risipită-ntr-un nou vis,
univers suspendat între o inspiraţie şi expiraţie.

La graniţa uitării dintre lumi, străbăteam necuprinsul,
asemeni unui cub Rubick, cu multiple faţete,
( dezvăluit în "Pistis Sofia"* )
în care, porneai şi tu, pe urmele acestui labirint.
- S-a mai dus un vis! suspinai,
alergând în viteză, spre culoarul de trecere.

M-ai revăzut, apoi, sub umbra pânzei unui nor,
- aşezată pe-o bancă, în faţa unui rond
din centrul Bucureştiului secund,
zâmbind inocent în direcţia ta,
aceeaşi privire tainică pentru care
nu-ţi ajungeau cuvintele s-o defineşti -
o umbră-frontieră prin care-am trecut,
ca un abur albastru, lăsând, pe retina inimii,
durerea gravată de rubinul chipului pierdut,
- pasăre prefăcută în arbore,
arbore înălţat în cântec tânguitor -
străfund izvor care se zbate-n mirajul iubirii.

Ceea ce nu-ţi aminteşti, de ce continuai
să mă urmezi, adânc tulburat, în fiecare vis ţesut
prin cărări de vise pictate împreună.

În noaptea întuneacată a sufletului,
prins într-o buclă fără ieşire,
suspendat între realităţi paralele,
rătăceşti singuratic pe drumuri îngheţate,
înaintezi printre arbori de ceaţă,
obrajii îţi ard prin lacrima fiecărei oglinzi.

Ca o mână nevazută, un vânt puternic
ţi-a risipit întristarea în cercul iubirii,
unda aceea de îmbrăţişare neştiută
prin care-ai simţit atingerea veşniciei,
- o pierdere şi-o contopire -
eliberând, în lumină,
toate firele literelor care te sufocau,
sub azurul privirii Inannei, Stăpâna Cerurilor.

______________________
* "Pistis Sofia" (Sufletul uman)- "Înţelepciunea credinţei"
sau "Cartea sacră a gnosticilor din Egipt"

[Irina Lucia Mihalca]

Substratul e mult mai profund, Sofy, chiar si la prima "vedere".

Cu multumiri, Irina

[Ionel Mony Constantin]

 Un prozo-poem ?

[Sofia Sincă]

...o poveste. Şi ca orice poveste stă înscrisă în epic nu în liric. Sau cel puţin atârnă mai mult de epic. O poveste a unui început de iubire cu locurile şi acţiunile tatonărilor. Frumos ca orice început şi înfrumuseţat pe ici pe colo cu poezie.

Însă eu nu ştiu unde să încadrez textul. Titlul nu mi se pare potrivit. Nu are nimic divin şi nici epifanie nu e, dimpotrivă conţine mult real. Mai ales că ai dat şi numele localităţilor.

Sofy