Destin de frunze

[Mick Lorem]

pas cu pas m-alungă
și mă cheamă iar
urmele prea stinse
pline de amar
vor să mă arunce
de pe pisc în zbor
fără vânt și aripi
piatr' am să cobor

 

te revăd în umbre
în oglinzi și ape
tremurând cuvinte
care vor să scape
te adun în versuri
instinctiv din cioburi
rănile-mi fug râuri
despuiate noduri

 

…

 

ard ce-a curs pe foaie
dedicat uitării
tot ce poate prinde
para lumânării
vreau s-admir polenul
fluturat pe buze
fac în suflet plinul
cu destin de frunze

Mick Lorem (Vreau...să fii...mai mult #8#)

[Vasilisia Lazăr]

Frumos! Mult mai bine aici în ceea ce privește prozodia.

[Ionica Serbov]

Spleen-ul de toamnă molipsește, ce-i drept. Ce remarc eu aici, mai ales, este o îndrăzneală de reîntoarcere la matca tuturor afectelor sumbre, atavice chiar, dincolo de timp și destin. Istoria sinelui este repovestită poetic, anulând episoadele luminoase din trecut și pulsând linia sterilă a unui prezent ale cărui ecouri vin din vremuri lipsite de granița amintirilor. Cam atât cu psihologia!
Din perspectivă poetică, strict artistică, da, se identifică același eu însingurat, nelipsit acestui gen de lirism. Nu știu dacă poeții sunt singuri sau dacă singurătatea generează poeți. Cert este că sentimentul de gol și pustiu, trecând prin filtrul poeziei, riscă să fie fatal dacă nu se lasă estompat în cotidianul vicios. Ceea ce netezește ascuțișurile ideilor în realitate cade în beția poetică și fascinează cititorii. Dar există și un risc în asta!
Revenind la spleen, poezia este perfectă.
Cu stimă,

[Valeria Merca]

Frumos, captivant!

Am citit cu plăcere.

[Sofia Sincă]

Lupta cu viaţa într-o lume mohorâtă, dorind a lăsa amintiri întunecate în urmă.

Puțină elegie, puțină melancolie și multă tristețe. Dar ce ar fi un poet fără singurătatea și tristețea lui.

Am citit cu plăcere,

Sofi

[Dinca Valerian]

 Imagini frumoase si un mesaj bine definit. Imi place