desfac licuricii de dans

[Calotescu Tudor Gheorghe]

rãsucesc dealurile
din câmpie spre un veşnic pisc
e felul meu de a striga cerului
din inima pãmântului
durerea facerii

culeg stele
din fiecare bob de rouã
de pe florile însãrcinate
cu universul
fiecare sãrutare
are gustul pãmântului
întors peste sãmânţã
şi... eu
cine mai sunt
a cui nesfârşire o împart
cine are nevoie de lacrima mea
cui îi pasã de zâmbetul meu rãstignit
de cuiele din mângâiere
de lemnul care mã poartã
din pãmânt spre cer

mã întreb precum o mamã
închisã într-un trup de bãrbat

îmi rãspund
cu un scâncet
apoi învãţ râsul
bucuria de a dãrui
acel sentiment
care-mi învaţã cuvintele
sã danseze licurici
prin noapte

[Corina Militaru]

acel sentiment /care-mi învaţã cuvintele/sã danseze licuric/prin noapte, dizolvă întrebarea:
şi... eu
cine mai sunt 

Nu mai contează  ce, cum, când, atâta vreme cât simţi... :)

[Ion Lazăr da Coza]

Tot cuvintele se modelează și modelează.

Citit cu interes.

da Coza

[Calotescu Tudor Gheorghe]

va multumesc din suflet!

[Chris]

Frumos, citit cu plăcere :))

[Sofia Sincă]

Suntem atât de mărunţi şi neputincioşi în faţa pământului care ne-a creat... Însă lăsăm, după cum se vede urme, chiar grosolane, pământului. Tu îl venerezi şi bine faci!

Ai ales cuvinte şi simţăminte potrivite, referitoare la pământ.

Admiraţie!

Sofy

[Mihaela Roxana Boboc]

şi... eu
cine mai sunt 
a cui nesfârşire o împart

M-am regăsit în aceste întrebări.