Desertitudine

[ovidiu]

nici o moarte nu seamănă cu celelalte,

fiecare sfârșit are propria lui tăcere,

propriul fel de a se așeza peste lume

ca o umbră care nu cere nimic.

brațele mării acoperă cântecul,

îl poartă în adânc

ca pe o rugăciune uitată,

inima tristă a pescărușului

înserat pe țărm

se aseamănă aripii

care învață durerea.

pleoapa

ce tremură în întunericul

nopții fără iubire,

risipește clipe

ca un fir de lumină ce se stinge,

tăcerea se întinde peste lume

ca o mare fără țărm,

fără început,

fără promisiunea dimineții.

[Chris]

se simte sentimentul de gol, tabloul este frumos chiar daca este  pictat in tonuri de gri: 

inima tristă a pescărușului

înserat pe țărm

se aseamănă aripii

care învață durerea.

foarte frumos finalul

[ovidiu]

Mulțumesc Valentin

[ovidiu]

Mulțumesc frumos Vasilisia

[Vasilisia Lazăr]

Ovidiu, aici poezia respiră altfel. Ai lăsat ideea să se retragă în spatele imaginii, iar textul a câștigat în profunzime, emoție și forță de sugestie. «Pescărușul înserat pe țărm» și «aripa care învață durerea» sunt imagini care îți rămân pe retină și în suflet, iar simplitatea vocabularului le face cu atât mai puternice. Îmi place această poezie tocmai fiindcă nu explică singurătatea și durerea, ci le lasă să se întâmple în cititor. Aici, da, te-am regăsit poet. Felicitări!

[Stanescu Valentin]

Frumos spus!