coșmarul unei tăceri

[Dulmin Aurel]

  
Tăcere. O imensă tăcere. Strig cât mă țin puterile. Vreau să ies din această tăcere. Nimic. Nici un sunet. Nici acest nimic nu se aude. Altădată obsedantul nimic îmi spărgea timpanele cu urletul lui sinistru. Acum! Tăcere totală. Caut un sunet cât de mic în mine, bătăile inimii, sau șuieratul respirației. Tăcere în continuare. Nici măcar frica ce s-a cuibărit în trup nu reacționează la tăcere. Umbrele tăcerii se plimbă în jurul meu.
Deschid ochii. Se apropie dimineața. O dimineață tăcută împachetată în culori sumbre. Mă ridic în capul oaselor și privesc în jurul meu. Cadavre peste tot. Schelete, trupuri intrate în putrefacție împrăștiate într-un univers al tăcerii. Caut disperat un zgomot, unul cât de mic ar fi, măcar să-mi spună că exist. Oare am surzit?
Ies din cavou. Mă plimb printre cruci. Fantomele morților mă însoțesc într-o tăcere lugubră de-acum insuportabilă. Se preling pe lângă mine. Le ating. Ating doar aerul și închipuirile mele. Și merg mai departe prin tăcere, căutând zgomotul. Nici țiuitul enervant al liniștii nu-l aud. Tăcere totală. Trupul meu este înconjurat de o tăcere ce împiedică sufletul să-și ia zborul.
- S-a trezit, aud o voce ce-mi sparge timpanele amorțite.
Deschid ochii. O față zâmbitoare deasupra mea. Zgomotele au luat locul tăcerii. Sunt zgomote peste tot. Enervante, dureroase chiar. Vreau să mă ridic. Zâmbetul ei mă oprește.
- Stai liniștit, Ai fost operat. Operația a decurs foarte bine. Ești la recuperare acum. Cum te simți? Scuză-mă nu am realizat că nu poți vorbii. Fă-mi semn cu capul dacă te simți rău.
Încerc să zâmbesc. Un zâmbet schimonosit plin de durere, ce nu spune nimic.
Mă întorc puțin pe o parte. Vreau să văd mai bine persoana ce-mi vorbește. Este o tânără în halat alb. O rezidentă ce a asistat la operație.
Încep să-mi aduc aminte. Deschid gura să spun ceva. Nu pot vorbi. Scot niște sunete fără noimă. Plescăituri. Când vorbesc dacă pot să-i spun așa stropesc cu salivă în toate părțile. Tușesc. Nu este o tuse obișnuită. Gura nu mai are niciun rol. Orificiul din gât a preluat tusea. Duc mâna la gât. Un tub mic prin care respir. Închid ochii. Sunt într-un coșmar. O tuse puternică. Simt cum ies plămânii din mine. Vreau din nou să mă ridic. Mă ustură pieptul. Am un furtun introdus pe nară. Ajunge până în stomac. Mă deranjează.
Nu se poate este o porcărie îmi spun și închid ochii din nou. Sigur mă aflu într-un coșmar. Încet încet îmi aduc aminte. Nu am să mai pot vorbi. Privesc în jurul meu și totuși mă bucur. Văd și aud. Asta este important chit că nu mai pot vorbi, cânta sau țipa atunci când sunt nemulțumit. Faptul că nu sunt înconjurat de tăcere, faptul că nu sunt înconjurat de cenușiul prin care să nu pot pătrunde cu privirea, faptul că mă pot mișca în voie printre sunete și imagini, ce anume aș mai putea dori?
Sunt aproape treizeci de ani de atunci și încă mă urmărește acel coșmar al tăcerii, o tăcere ce îmi aduce minte că nu sunt nemuritor. Și când ies din ea, din tăcere, privind în jurul meu, îmi spun bucurându-mă pentru câteva clipe că încă nu a venit timpul.
Ce mai contează vremea de afară, ce mai cotează supărările zilnice de care mă lovesc dacă văd și aud muzica din sufletul meu. Îmi este suficient.

[Vasilisia Lazăr]

Un fragment puternic și visceral, în care tăcerea capătă dimensiuni aproape apocaliptice, devenind un spațiu al fricii și al anulării de sine. Imaginile – cavoul, cadavrele, absența totală a sunetului – construiesc o experiență limită, între viață și neființă. Revenirea la realitate, prin zgomot și durere, aduce o revelație profundă asupra valorii existenței. Finalul transformă trauma într-o formă de luciditate și acceptare. Un text intens, care explorează fragilitatea și recunoștința de a fi viu. Felicitări!