Ia munții-aceștia de dragoste și dor!

[Manuela Munteanu]

Ia munții-aceștia de dragoste și dor,
Ce-și cresc pădurile sub aur fin
Și fură-albastrul cerului senin,
Într-un etern tandem, tulburător!

Bea cupa plină a sufletului meu,
Umplută cu ispită și minuni,
Licori ce curg adâncilor genuni,
Cu tot ce-nsemni și-am prețuit mereu!

Să îmi pătrunzi mirajul viu din visuri,
Până-ai s-atingi ușor un foc de stea.
Să-ți primenești dorințele cu ea,
Când va-nflori,-n cădere, paradisuri

Peste-un tărâm cu asfințiri sorine
Și munți topiți de dragoste și dor,
Ce se deschid spre Dumnezeu cu zbor,
Te duc spre nori și te opresc în mine.

[Manuela Munteanu]

Reverență, Excelență! Bucuroasă de vizită! Mulțumesc!

[Manuela Munteanu]

Dan, am descopit de mult timp această franchețe a ta, de-a dreptul cuceritoare. :) Fiecare dintre noi are un sentiment specific al spațiului, dat de substraturi sufletești individuale. Nu aș scrie niciodată cuiva care să nu aibă conștiența a tot și a toate. Mai mult, din această postură a femeii care s-a hotărât să scrie cu ușile deschise și cu curaj, nu am avut niciodată problema unei greșite interpretări. Nu mă refer la Însemne, unde gradul de cultură împiedică atitudini nepotrivite, mă refer acolo unde cititorii mei sunt oameni de rând, dar cu un mare rafinament și cu o profundă politețe. Îți mulțumesc mult pentru cuvintele frumoase! Drag!

[gabriel cristea]

O poezie foarte inspirată! 

[petrut dan]

Un poem așa cum ne-ai obișnuit lucrat cu migală, cuvinte ce deschid uși de care poate unii nu sunt conștienți că le pot încerca, la sfârșit o trimitere subtilă spre un  cunoscut catren folosit și în muzică, dar la tine de o senzualitate bine gradată, aparte! Mie îmi place! Cu drag, Manuela!