Casa cu oglinzi

[Nikol MerBreM]

pe buza înserării
gândurile oamenilor fără o aripă
exersează zborul

amerizează des
în mări de poeme
cuvinte aurite
smulg luminii
făgăduințe

oglinzile joacă șah
sub pupile obosite
cedează visului

oglindă-oglinjoară
cine?

cine sunt?

a uitat să se întrebe
femeia cu gust de upgrade
seară de seară își lipește pe chip
femei tinere
omorându-se pixel cu pixel
de dragul unui poet

din când în când
fură potirul lui Hebe
și toarnă nectar contrafăcut
la mesele din Parnas

amanetând realitatea
pe criptosecunde de poleieli
smulse dintr-un oracol A.I. prost
fură cuvintele altora
și cu ele își țese haină nouă

pentru el

au aromă de vanilie și măr copt
de dragoste și cădere
îmbrățișează și cuceresc

oglindindu-se în slove
precum Narcis
poetul aplaudă straie-lipsă
însetat
mușcă din fructul oprit
furat din pomul cu litere

flic-flac
maimuțe zburătoare naive
supralicitând haruri
întregesc tragicul decor

plâng

casa cu oglinzi e în derivă
Doamne
oprește căderea
hoaței de cuvinte
mult a iubit

Themis își lustruiește balanța

prăbușit după un nor
Dumnezeu trist rostogolește o lacrimă
șterge de-a valma pixeli și cuvinte

Eva rușinată dă vina pe A.I.
ar vrea să găsească frunze
peste vârsta
de acum indecent de firească
în sfârșit se privește în oglindă
și plânge

precum pruncul în fașă

cuvintele furate se întorc în penițe
strălucind acolo unde se născuseră

prins în fapt
A.I. roșește
lepădându-și pielea după o piatră

te vor urî toți fiii ei

dezgustat de luciul spart
ce-l privește cu o mie de fețe
Adam naște versuri despre o altă Evă

femeia zâmbește cu zâmbetul ei
mai prețios decât pixelii șarpelui
s-a întors acasă
înfășurată în parfum de gutuie
scrie cu propriile cuvinte
despre cea mai bună prietenă
oglinda

[Nikol MerBreM]

Poate că da, Vasilisia, poate că falsul a devenit banalitate și firesc, atât de mult încât nu ar mai trebui să ne mirăm, eu încă mă mir, mărturisesc că ceea ce simt când dau de straie-lipsă este stupoare și multă tristețe. Și mă întreb, oare dacă vom ajunge să nu ne mai mirăm, nu există și riscul să legitimăm, fără să vrem, impostura? Poate de asta mi-e cel mai teamă, pentru că atunci, încet-încet, ne facem parte din ea, fie că o aplaudăm, fie că îi minimizăm urâțenia. Urâtul este peste tot, de la fețe aparent frumoase, trase la indigo, care arată ca oricine altcineva, numai ca cea care se ascunde în spatele lor, nu, și până la cuvinte furate, fie că sunt puse în poeme, proză, comentarii literare, tot soiul de articole și cărți ori simple discursuri ori postări. E adevărat, cu toții avem mici fățărnicii și cochetării, altfel am avea două aripi, e greu să te asumi cu totul, de teama că vei fi respins, dar merită încercat sau măcar ar trebui să existe o limită, pentru că altfel ajungem să nu mai știm cine suntem cu adevărat. Și câtă liniște și câtă libertate îți oferă asumarea! Pentru mine falsul nu poate fi frumos și nici ajutător, ador seninătatea calmă din zâmbetul ochilor unei femei care a îmbătrânit frumos, în ciuda pielii stafidite, dar și stângăcia din vorbele unui om mai puțin cizelat, dar care își respectă, prin autenticitate și demnitate, interlocutorul. Furând cuvinte, Eva mea nu face decât să-l arunce pe Adamul ei în ridicolul de a aprecia o femeie care se împăunează cu penele altora, în timp ce amândoi vorbesc despre zbor. Cred că Blaga spunea, ,,cu penele altora te poți împodobi, dar nu poți zbura”.

Mă bucur că te-ai oprit asupra salvării Evei, am ales să o salvez în finalul poemului, pentru că eu o văd frumoasă exact așa cum este, fără măști, și mi-ar plăcea să se oprească din cădere, dar în realitate poate că ea continuă, anulând până și oarecum onorabilul resort al iubirii, prinsă doar în plasa propriei vanități. Nici nu știu dacă Adamul ei merită sau nu, poate că Eva nu i-a dat șansa să o vadă și să o iubească pe ea, cu adevărat. Îi oferă doar măști. În naivitatea mea, încă mai cred că el s-ar putea îndrăgosti de ea abia atunci, când s-ar descoperi luminii, dar am ales să-l creionez în varianta pe care o vedem mai des în jur și apoi, dacă am empatizat cu posibilul resort al Evei, iubirea, ar fi rezonabil să empatizez și cu resortul lui Adam, dezamăgirea. Revin și cu ce cred eu despre A.I.

Drag,

Nikol

[Nikol MerBreM]

Mulțumesc pentru aprecieri și pentru popas, Alex! Noroc că, în lupta cu aproape nemuritorul Matusalem, atracția înnăscută a Evei mele a câștigat, în cele din urmă, interesul cititorului. Cred că în fiecare Evă există o Albă ca Zăpada și o mamă vitregă, depinde ce alegem să hrănim.

Drag,

Nikol

[Nikol MerBreM]

Cred că aveți dreptate, domnule Katin, eterna tinerețe, precum și alte atribute, ne aparțin, dar sunt, poate, într-un rai prea îndepărtat, ca să mai știm cum să le accesăm. Ce bine că ne rămân clipele, câte vreme nu au doar dulceața înșelătoare a unei amăgiri, tot înspre eternitate ne poartă! Vă mulțumesc pentru citire și pentru comentariul elegant!

Drag,

Nikol

[Nikol MerBreM]

Dan, mă bucur că lectura a meritat totuși, ai simțit corect, este un poem ce escaladează niște realități, incomod, pentru că vorbește despre trista realitate a lumii în care trăim, în care impostura a devenit o a doua natură și mulți, cu știință sau fără, îi laudă straiele-lipsă. Ai dreptate, m-am cam aprins de parcă aș salva eu lumea, mă revoltă fățărnicia și impostura, însă am vrut să creionez o situație complexă, se poate întâmpla ca mâzga să cuprindă un om de care îți pasă, despre care aveai o părere bună și atunci revolta se prelungește dureros în tristețea și dorința de a-i opri căderea. Una este să vezi, să zicem, fățărnicia în lumea politicienilor (parcă toți ne-am obișnuit, din păcate) și alta este să o vezi, de pildă, în lumea de suflet a poeziei. Dar după revolte și tristeți repetate, într-un final, zâmbești amar; cel mai probabil, nu poți salva nimic din ce nu este pregătit să se salveze. Mulțumesc pentru aprecieri, mă bucură!

Drag,

Nikol

[Nikol MerBreM]

Într-adevăr, poeziile acestea sunt în registre total diferite, Ada, în cea de-a doua eu sunt doar un povestitor, un privitor trist și stupefiat, în fața paginii rupte din realitatea Evei din zilele noastre. Așadar, nu știu exact dacă oglinda ei este în realitate sinceră sau mincinoasă (pot fi multe nuanțe), nu eu mă privesc în ea, detest falsitatea, eu doar constat din afară, cu revoltă, dar și cu încercarea de a înțelege resorturile, o realitate tristă, aceea în care Eva, trișând, se îndepărtează de ea însăși și în care simt că oglinda i-ar putea (re)deveni o prietenă sinceră. Dar da, probabil ai dreptate, oglinzile pot fi uneori și mincinoase, depinde de cum alegem să ne privim în ele. Mulțumiri pentru citire, dragă Ada, încântată de popas!

Drag,

Nikol

[carmen popescu]

Moment de meditație înfășat în metafore și simboluri. Trimiteri în lumea cărților cu personaje acceptate de moment. Densitatea trăirilor aruncă textul în multitudinea deschiderilor cititorului. Depinde de cititor. De multe ori oglinzile deformează realitatea. Mulțumesc!

[Gabriela Raucă]

Nici măcar nu trebuie să ne batem capul, să ne închipuim prea multe, să căutăm înțelesuri fel de fel... totul este clar, desprins din realitate și atât de frumos exprimat în versul tău. Cuvinte și identități furate, figuri sulemenite și schimbate virtual cu scopul de a atrage ori duce în eroare, înfățișări care nu au existat niciodată, care nu aparțin nimănui, nici măcar tinereții trecute. Pericolul existent, ca Eva să nu mai poată fi recunoscută de Adam, el însuși fiind robul imaginilor false de care ea se face vinovată. Mi-a plăcut imaginea creată de versul tău și am zâmbit, deși poezia exprimă o realitate îngrijorătoare. Admirație!

[Vasilisia Lazăr]

Într-o lume în care virtualul ne sufocă, într-o lume dominată de tehnologie, în care există deja platforme întregi de poezie generată de roboți (acel oracol A.I. prost, rezultat al ingurgitării de către robot a unei cantități uriașe de poezie existentă pentru a extrage modele, structuri și stiluri, deci cuvintele altora cum bine spui), într-o lume în care la fiecare două click-uri distanță ești ademenit de o aplicație care te poate întineri ori înfrumuseța, de ce ne-am mira că biata Eva, din dorința de a-l impresiona pe Adam-poetul, recurge și ea la toate aceste mijloace ajutătoare și atât de la îndemână? Important e că, în final, oglinda o aduce la realitate. În plus, acel Adam nici măcar nu merita efortul (dezgustat de luciul spart/ ce-l privește cu o mie de fețe/ Adam naște versuri despre o altă Evă). Dar dacă nu ar fi adus-o? Cât timp ar mai fi amăgit-o acele zeități dacă Dumnezeu, aproape învins și El, nu ar fi intervenit? Greu de spus... Suntem locatarii acestei lumi și uneori e greu să mai deosebim adevărul de minciună și iluzia de realitate.

Ai scris acest poem care ne lasă pe gânduri. Oare trebuie să ne speriem? Ajung roboţii să ne lipsească şi de una dintre cele mai sublime calități omeneşti, aceea de a scrie poezie? Despre aplicațiile face app, face editor și altele din această categorie, să zicem că oglinda ne trezește, asta dacă nu se va inventa și o oglindă care minte, dar ce facem cu literatura? Cu arta în general... Mai știm ce citim? Mai știm ce admirăm? Mai știm cine a a creat cu adevărat acele lucruri? 

Mi-a plăcut poemul. Deși la început am avut impresia că ar avea un destinatar, cred mai degrabă că este despre tot ce am scris mai sus.

[bolache alexandru]

Un poem matusalemic dar care îți stârnește interesul. Sunt imagini deosebite, metafore îndrăznețe, creionezi un univers bogat in care femeia cu upgrade ori fără găsește în oglindă cea mai bună prietenă. Oglindă oglinjoară cine e cea mai frumoasă din țară? Probabil nu se născuse încă Alba că zăpada...

[Mihai Katin]

din când în când
fură potirul lui Hebe
și toarnă nectar contrafăcut
la mesele din Parnas...  eterna  tinerete   nu este  doar   darul   unei   zeite,avem  genetic  aceasta  posibilitate dar:

femeia zâmbește cu zâmbetul ei
mai prețios decât pixelii șarpelui
s-a întors acasă
înfășurată în parfum de gutuie
scrie cu propriile cuvinte
despre cea mai bună prietenă
oglinda    oare  mai   este  nevoie  de trairi   eterne  cand    clipa  unui  poem  poate  fi  totul....