cai la adăpat noaptea

[Dinca Valerian]

poteca spre râu cotește limpede
prin iarba zbuciumată
tropăind leneși praful sub copite
caii noștri
fac drumul cu ochii închiși

bunicul i-a învatat tot ce știe
el poate desluși pe-ntuneric
cărări despre care alții
vorbesc cu fereală
chiar și in toiul cel mare al zilei

afundându-și narile in intuneric

caii simt apa
lovind pietrele cu putere

lasați slobozi din căpestre
sorb luna adânca si galbenă
oprita între picioare
bunicul cată sa-i liniștească
fluierând
vântul care mișcă lumina

sub sălciile plângatoare
bolovanii din râu
ascut secera lunii
tocită
de potcoavele cailor

[Dinca Valerian]

Chestia cu perseverarea eu o stiam altfel, dar ma bucur sa va citesc din nou. Multumesc pentru timpul si atentia acordate

[Valeria Merca]

Perseverantia vincit! Până la urmă a ieșit un text minunat.

[Dinca Valerian]

Ma bucur ca iti place. Cand ma gandeam la bunicu (tata-mare, cum zicem noi pe-aici) imi era necaz de ce iesise din prima. El a iubit foarte mult animalele, in special caii, dar avea si cei mai frumosi boi din sat, cea mai frumoasa vaca, cei mai frumosi cocosi, etc. Stia sa faca de toate in curte, numai sa taie o pasare nu. Mai degraba, cred ca nu-l lasa inima. Bunica il certa mereu pentru asta pentru ca trebuia sa se roage de un vecin. Dar asa era el, de Craciun, pleca de acasa in ziua cand se taia porcul si se intorcea pe la pranz, cand treburile erau cam incheiate. De fapt, daca recitesc comentariul, seamana un pic a poezie. Mi-a ramas o vorba de la el, sa vad cum reusesc sa o pun intr-o scriere. Sa ai o zi buna si frumoasa.

[Sofia Sincă]

Vai, ce-mi place!! E superbă! Plină de fiori, splendoare nocturnă, de lirism.

Las-o așa. Vezi tu ce titlul îi pui. Ceva cu cai și cu căpestre. De exemplu, cai fără căpestre... sau ceva de genu.

Am explodat de plăcerea textului.

Sofi.

Să nu uți diacriticele.

[Dinca Valerian]

Draga cetitoare, cred ca tot jucandu-ma de-a corectura am reusit sa sterg un comentariu. A,tfel nu-mi explic de ce nu-l mai vad. Dar nimic nu s-a pierdut. Am dus la capat si partea a doua a scrierii mele. Am mai adaugat, am mai sters, am tinut cont si de sugestii. Arata cam asa, o sa-i gasesc si un titlu

lasați slobozi din căpestre
caii bunicului
iși afundă nările în râul însetat
sorbind luna adâncă și galbenă
impiedicată între copite

sub sălciile plângătoare
bolovanii din râu
ascut secera lunii
tocită
de potcoave

el liniștește caii
fluierând
spre vântul care mișcă lumina
în buzunar a adus două mere
câte unul pentru fiecare

Cam asa stau lucrurile

Am incercat si cele doua parti una langa alta. Nu arata rau, dar parca stau mai bine despartite

[Sofia Sincă]

Da, e foarte bine și așa. Ține de temă, de acea temă venită din transcedental, de  simbioza om-animal, respectul pentru animalul din curte. Dar ferește-te să formulezi propoziții cu subiect și predicat, pentru a induce puțin mister.

el i-a invătat tot ce știe - fără el.

Diacritice. Eu îți pot pune diacriticele, dar rămân la tine în documente nepuse.

Cu drag!

[Dinca Valerian]

Multumesc, draga Sofi. Da, acuma arata mult mai bine, curge mai usor, pare si mai logic In varianta mea se simteau cateva poticneli. Azi-noapte, dupa ce am „dialogat” cu doamna Vasilisia Lazar, n-am mai avut somn, asa ca am vrut sa vad ce s-ar intampla daca l-as sparge in doua. Am mai sters, am mai adaugat. De o prima parte sunt destul de multumit, ii mai trebuie un titlu. La partea a doua mai trebuie lucrat, dar sunt pe calea cea buna. Sa-ti arat prima parte, cea noua

poteca spre râu cotește limpede
iarba zbuciumată
tropăind leneș praful sub copite
caii bunicului
fac drumul cu ochii inchiși

el i-a invătat tot ce știe
poate desluși pe-ntuneric
cărări peste care alții
s-ar feri să calce
ziua în amiaza mare

in fiecare an
împletea câte o biciușcă
cea mai frumoasă din sat
le are și acum
adunate într-un colț al odăii
caii nu le-au vazut niciodată

[Sofia Sincă]

După părerea mea, poemul nu e lung deloc. Desigur, orice poem/poezie poate avea mai multe variante. Luceafărului lui Eminescu a avut multe variante, în manuscrisele poetului. Mi-am permis să modific doar grafica poemului și mi se pare că sună mai bine. Devine un  prozo-poem drăguț. Se mai elimină din repetiții, ca, bunicul, caii. Verbele la gerunziu ar trebui rărire, și, desigur de pus diacriticele.

poteca spre râu cotește limpede
prin iarba zbuciumată
tropăind leneși praful sub copite
caii noștri
fac drumul cu ochii închiși

simt apa
lovind pietrele cu putere
afundați in intuneric

lasați slobozi din căpestre
sorb luna adânca si galbenă
oprita între picioare
bunicul cată sa-i liniștească
fluierând
vântul care mișcă lumina

i-a învatat tot ce știe
poate desluși pe-ntuneric
cărări despre care alții
vorbesc cu fereală
chiar și in toiul cel mare al zilei

sub sălciile plângatoare
bolovanii din râu
ascut secera lunii
tocită
de potcoavele cailor

Am citit cu drag,

Sofi

[Dinca Valerian]

Din cauză că, parerea mea, scrierea este prea lungă. Și eu am căutat, astfel, o scânteie. Numai ca ele nu vin intotdeauna. E ceva firesc si care face diferența. De cand am postat-o, am citit-o de zeci de ori. E prea lungă, fara primele doua strofe arată altfel. La fel numai primele doua fără ultimele trei. Mă voi gândi daca nu cumva aici sunt doua poezii.

[Vasilisia Lazăr]

sub sălciile plângatoare
bolovanii din râu
ascut secera lunii
tocită
de potcoavele cailor / lor

Frumos, dar mult prea descriptiv.