Blestemul iubirii

[gina zaharia]

Când ai privit peste ocean, ai văzut un leagăn în bătaia vântului,

pahare sparte în mii de reproșuri

și petale de trandafir. Un văzduh de petale.

Apoi, cineva ți-a bătut la ușă. S-a umplut timpul cu porumbei,

i-ai mângâiat

și le-ai vorbit despre incendiul în care arseseră

jurămintele noastre de dragoste

și răbdarea care servea dulceață amară din cupe de regi.

Ai plecat în grabă, așa cum plănuisem. Apoi ai vândut cumpăna

care-ți vestea când se depărtau așteptările pe drumuri sărate,

și numărai catedralele în care urcase crezul nostru

niciodată pierdut, niciodată amar.

 

De o vreme plimbi cu tine o căsuță de lemn.

Intri și ieși din ea ca dintr-un tablou, te descalți de fiecare dată.

De multe ori  meditezi.

Cândva îmi spuneai că părul meu miroase a drag și a pacoste.

Atunci am râs amândoi. Știu că ai dat fuga și l-ai umplut de albine,

și ai continuat să aduni ierburi dintre prăpăstii,

pentru aroma timpului...

Apropo, de ce suspini când  trece bătrâna aceea cu tălpile bătătorite,

sigur ți-a spus un secret,

cred că  ți-a dăruit o cutie cu vise.

Dacă da, ți s-au părut sfinte, nu-i așa?

 

Aici toamna e pe sfârșite. Rămâi acolo, în jocul tău de platină,

oricum seceta a umplut fântânile, iar frunzele se ceartă

pe o bucată de iarbă uscată.

Îmi lipsești, dar mereu am câte o culoare pentru dor,

și o brățară care mă leagă de tine,

știu, mi-e vocea răgușită, poate de atâta strigăt, de atâta răcoare

pe sub castanii unde au murit speranțele toate.

În curând, negura va scrijeli orașul.

Îl voi șterge cu sufletul

cât să te zăresc, acolo, în lumea pe fereastra căreia

te-am izgonit

să ne salvăm de blestemul iubirii.

[Vasilisia Lazăr]

O caligrafiere elegant-metaforică a sufletului mereu încărcat de poezia inefabilului iubirii. Minunat, Gina!

[gina zaharia]

Vă mulțumesc, dle Valeriu Anghel. Onorată!

[Valeriu Anghel]

Un discurs liric sentimental și, în același timp, meditativ, o poezie aparte, deja recognoscibilă în peisajul literaturii contemporane.