Anul 2012, aici (iubire contrariată)

[Anca Tanase]

 

Floarea-cadavru

dispare din Indonezia, dar

se reface aici, unde

cactuşii nu mai înfloresc decât noaptea

ascunzându-şi durerea

aici, unde

lumina e râncedă şi

cuvintele tac, sângerând

festin pentru vulturi pleşuvi

şi aerul, din ce în ce mai agresiv

miroase acru

aici, unde

tâmpla timpului zvâcneşte agonic şi

şerpi răsar pe ramuri fără frunze.

 

Într-o poiană prin care

nu mai trece nimeni

Dumnezeu mai azvârle un buchet de flori proaspete

în fereastra fără geam a vreunei şuri

roşii, galbene, albastre

-steag unei ţări în curs de dizolvare-

câte un mac, o margaretă, încă neatinse de pârjol

îsi înalţă roş-albul către cer

încăpăţânându-se să existe.

 

Din când în când, trece agale un bărbat,

rămăşiţă dintr-un alt univers

care îşi scoate pălăria

în faţa librăriilor

sperând că-ntre coperţi sunt pagini scrise

sau o femeie înclină uşor din cap

cu zâmbet de Monalisă reînviată

aici, unde

fântânile sunt ferecate cu lacăt,

să nu se fure muşchiul de pe ziduri.

 

Dumnezeule,

refugiat într-o şură cu fereastra fără geam

mai ai vreo floare pentru noi?

 

[Anca Tanase]

Multumesc pentru trecere si semn!

[Ion Lazăr da Coza]

Am citit şi m-am cutremurat.

 da Coza

[Vasilisia Lazăr]

Reverenţă!

[Sofia Sincă]

Anca în faţa unui text, a unei poezii cu vers alb în special, unde tronează metaforele, cu înţelesul lor multiplu, putem sta şi filosofa. Este foarte bine când găsim mesajul pe care autorul l-a lăsat în versurile sale. Dar, fiecare cititor poate avea mesajul său, desigur nu departe de al autorului şi poate să-şi imagineze multe sau alte fantezii ale versurilor.

Exemplu în acest poem plin de pesimism, de arşiţă, foc... apocalipsă, prin acel muşchi viaţa nu se termină. În el stă puţin optimism, ştiind că: muşchi înseamnă, algă, apă, ciupercă, vegetaţie, animal, om. Deci viaţa o ia de la capăt. Poate subconştientul tău a lucrat şi a pus acel muşchi.

Chiar te rog să nu-l scoţi.

Aceeaşi, cu afecţiune, Sofy!

[Anca Tanase]

Multumesc, Mihaela, caldura pe care o simt in cuvintele tale imi incalzeste inima.

Cu drag,

Anca

[Anca Tanase]

Sofia, e greu de crezut, dar sincer ma bucur cand comentatorii gasesc intelesuri mai profunde decat am avut eu in minte; ma bucur putin si pt. mine, deoarece asta imi confirma ca nu sunt cuprinsa de acea vanitate, de multe ori prosteasca, a celor care, intr-un fel sau altul, creeaza, poate norocul meu, care ma fereste de ridicol, este ca nu ma iau prea in serios ca "poeta". Multumesc!

Cu prietenie,

Anca

[Sofia Sincă]

Viaţa de după apocalipsă... fantastic de bine ai formulat metafore, mesaj!

O poezie concentrată, sentenţioasă, o poezia care transmite adevăruri întru cunoaştere şi fie să nu se întâmple, să nu devină un prezent gnomic.

''fântânile sunt ferecate cu lacăt,

să nu se fure muşchiul de pe ziduri.'' - eu le găsesc importanţă şi lacătului şi muchiului de pe ziduri: lacătul păzeşte viaţa care se va naşte din muşchi, după acest pârjol. Dacă fântâna nu va avea capac cu lacăt şi muşchiul se va usca.

Interesant şi bine lucrat poem!

Preţuire, Sofy!

[Anca Tanase]

Multumesc pentru timpul acordat si comentariu.

Ref. la intrebare: daca-i retorica....

Totusi, poate ar fi trebuit sa fiu mai explicita: intr-o situatie de parjol si la propriu si la figurat, pag.scrise s-ar putea imputina, sau inlocui cu "ode". Prin fata acelorasi librarii (care pot deveni decor) femeia zambeste tainic, pt. ca esenta ei e misterul (aici probabil o sa radeti, dar n-o spun eu, o spun poetii-adevaratii- si eu, ca femeie, de ce sa-i contrazic???)

Lacatul nu are legatura nici cu zambetul nici cu libraria (probabil aici e gresit, o sa ma gandesc la ceva schimbari), lacatul de fapt nici nu mai e necesar, pt.ca nu mai e apa, dar...