Am vrut doar să-mi aduc aminte veșnicia
Să-i dau din clipele care m-au însoțit,
Să-i rezidesc pe lângă tâmpla zării temelia
Să-mi spună-n care anotimpuri s-a oprit.
Cândva-i puneam în păr apusuri fermecate
Și-i legănam pe gene-al fluturilor zbor,
Îi sărutam tăcerea sub crengi de măr plecate
Și ne sculptam în rouă al visurilor dor.
Lăsam să ardă șoapta pe ruguri mari de stele
Mănunchiul de fiori al trupurilor noastre,
Legând o clipă de-alta cu străluciri din ele
Când picurau pe buze, tăcerile albastre.
Încerc să-mi amintesc reîntregind din vise
Aceeași veșnicie ce-n urmă s-a pierdut,
Când florile-și păstrau petalele deschise
Pe templul unde viața ne leagă-ntr-un sărut .
Adaugă un comentariu
Mănunchiul de fiori ai trupurilor noastre, > Mănunchiul de fiori al trupurilor noastre,
Poezia intră direct în inimă fără a mai ciocăni la ușă.
da Coza
Ai sculptat șoapta pe ruguri de stele, și arde pe templul albastru.
Ai vrut să ne mai aduci aici încă un poem minunat, George! Și ai reușit, ca de fiecare dată!
Prețuire,
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2021:
© 2022 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE