Când Dumnezeu a ațipit

[chindea maria elena]

fruntarii de clipă

 

 

să mă găsesc curată fără tăietura timpului

trezesc periodic zorii din moliciunea vibrației albe

nu cer procură pentru  zboruri

și-mi accept bucuroasă frângerea

 

fără să judec ador ca dumnezeu să ațipească inocent în mine

 

ca o gură de lup mușcă sufletul

din obuzul hărăzit să fie detonat zilnic în tranșeele ființei

cel ce nu există tremură în buză caninul absoarbe cu nesaț explozia

și mi-o varsă în vene

sunt martor mut al respirației materiei

valea uitării prăvale grohotișuri de gesturi calpe prin talpa virgină

sub hipnoza îmbrățișărilor

leucocitele

(acele gorgone indispensabile torentului vieții)

își amintesc tumultos (ca și mine de-altfel)

câte lumi chiar parțial analfabete

le-au silabisit vocalele

 

cum au tropotit îndrăgostiții de-a lungul meandrelor

până și-au topit vertebrele

 

doar stelele au rămas să tatueze străluciri de magie sub piele

inspirația credinței arse în artera unei ore fără hotare

 

corbii au lepădat spaime în urechea destinului

s-au înnodat gordienele visării de glezna vulnerabilă iubite

în timp ce parcai ștrengar câteva nove

la bifurcația voluptății

 

imberb faci calcule sofisticate

cum să-ți iasă un Iurcenko pe șeaua ursitei

când una din cele trei rotiri impuse de juriul celest

este mai scurtă cu-o viață

 

singurul ochi care mă vede nedivizat răscumpără timpul

 

dumnezeu

se trezește și râde

râde

[Sofia Sincă]

Când se pierde busola... când Dumnezeu ațipește. Încerci să pui, să inventezi în poem fenomene ce nu pot fi percepute de simțurile noastre, adică metafizice. Meditezi asupra sensurilor eterne demiurgice în metafore îndrăznețe.

La fel ca întotdeauna, multă admirație.

Sofy