Când te citesc pe datorie

[Maria Mitea]

Pădurile roșii înverzesc în Cernobîl,

iar ochii unui oarecare pompier Pravnik 

din căprui și-au schimbat culoarea-n albastru

(așa spun ăștea la știri)

  încă nu am murit să mă nasc la fața locului,

dar 

nu pot să nu mă gândesc la ochii pompierului Pravnik - 

când te trăiesc pe datorie - Doamne - 

singurul strigăt

se naște numai în clipa când învăț să respir 

cu-mprumut de lumină 

 mă porți pe palmele-ți mâncate de molii, 

dar câtă lumină poate trece și printr-o gaură astupată de altă gaură,

câtă lumină e lumină? 

și câtă durere e durere? - când liniștea e pruncul beznei - flămânde -

un ghem de umbre

zămislești

                   oase din spuma laptelui cald - Doamne - ești mare sculptor, 

îmi ceri să zbor, pe când

aripile le-ai dat gratis îngerilor, -  mie,

mi-ai pus coadă

să mă poți săruta pe fruntea de mormoloc, când m-alinți

cu singura jucărie -  întunericul din burta mamei, 

ne faci complici 

să luăm Amin-te că pământul se poate descurca și fără noi

[Stanescu Valentin]

Maria, ai trecut de la zborul meu către lumină la „întunericul din burta mamei,” iar   „încă nu am murit să mă nasc la fața locului” e un segment din curbarea timpului.

Chiar nu m-am gândit vreodată că liniştea poate fi pruncul beznei. Credeam că liniştea este mama cuvintelor...

Iar finalul poeziei tale, lejer, în versul liber, fără ruperi de ritm, este asimptotic ca un zvâcnet, ca un strigăt nesfârşit al unui om care după o anumită vârstă constată „că pământul se poate descurca și fără noi”.

Mi-a plăcut să te citesc pe datorie! Asta numai pentru o scundă clipă în care vreau să las lucrurile încheiate şi să nu rămân dator.

 

Nu mă gândesc

 

Nu mă gândesc că viaţa trece.

Pun stavilă secundei scunde

şi trec cu gândul cerul rece

ce viaţă după el ascunde.

 

Oglinzile din stropi de rouă

îmi reîntorc ferice chip,

în mine curge-o clipă nouă

ce spaima-o-ngroapă în nisip.

 

In mine inima rodeşte

şi vise mii îmi înfloresc.

Un pol arzând mă înroşeşte

şi cu albastru mă unesc.

 

Nu mă gândesc că viaţa trece!

Pun stavilă secundei scunde.

Viaţa gingaş mă petrece:

eu corp subtil, măreţe unde.

 

Si-n zarea dintre gânduri multe

păstrez în taină ce-a fost bun.

Puterea-mi stă în piscuri culte

deasupra colbului nebun.

 

Decât să cântăreşti în tine

între a fi şi a nu fi,

îti umple sufletul de bine,

nu pierde şi această zi !

 

Trăieşte-n raiul tău de-aici

şi trece gândul doar spre bine.

Fă pasul mare prin paşi mici

spre cel de dincolo de tine.

 

El pomul vieţii îţi rodeşte.

Sămânţa ce-ai gândit s-o laşi

spre a renaşte peste creste

din matca ta urmaşi.... urmaşi !