trebuia...

[bolache alexandru]

trebuia să fiu împușcat

eu le-am spus

bă împușcați-mă 

că visurile mele

vor face pui 

eu sunt un visător 

și vi se pare absurd

că am aripi

ce veți face 

cu visurile mele 

care sunt rupte 

din înaltul cerului

din al nouălea cer

sunt rupte 

și sunt aripi 

din visuri de copil

dacă picăturile de ploaie

se rostogolesc pe obraz

și hrănesc 

trandafirii speranței 

într-o scrumieră 

scrumul

este glonțul 

tras de un orb

spre luceferi 

iubito 

ce scut frumos

porți în pântec 

[Stanescu Valentin]

 

Ce mai pot spune după declaraţiile emoţionante ale celor două Doamne din oaza poeziei? Începe să aducă a cenaclu pagina de faţă. De obicei, aici este un fel de ’’mono-dialog’’ rar întâmplându-se să văd o discuţie între mai multe persoane. Spun mono-dialog în acest sens: cel ce postează primeşte semnul de lectură apoi răspunde sec sau amplu şi cu asta basta...

 

Alexandru mă uimeşti cu o sensibilă desfăşurare de forţe pentru contracararea bestiei umane, care ne dovedeşte chiar astăzi că există şi nu-i pasă de ce lasă-n urma sa....

 

o dilemă însoţeşte gândul meu prins în viteză

ca să desluşesc îndată cele două planuri ample

din poemul ici de faţă între teză şi-antiteză:

 

‚’’ trebuia să fiu împușcat

eu le-am spus

bă împușcați-mă 

că visurile mele...’’

şi

’’ iubito 

ce scut frumos

porți în pântec’’

 

Felicitări pline cu metafore camuflate...

 

Chiar şi ultimele trei versuri pot fi un poem!

[Ada Nemescu]

Această repetiție din titlu, mai apoi din primul vers - trebuia- denotă o convingere.

Iar un om convins este mult mai mult decât un om, lămurit...

Mai apoi regăsesc metafore subtile într-un discurs interior (așa cum spune și Monica) rupt din zăgazuri după ceva timp de așteptare. Glonțul tras de un orb spre luceferi, este metafora imposibilului, pentru că unul singur (glonțul) nu-i poate atinge pe amândoi, deodată... Cât despre orb, este atributul omului despre necunoscut.

M-am bucurat că ai revenit cu o postare, aDa

[Monica Pester]

Știi, mă gândeam uneori că tumultul tău interior este parcă în creștere, dar așa, ca o maree, se retrage în zone cuminți și așteaptă. Strigătul de acum, căci așa îmi pare, este unul atât de curat și ingenuu.  Nu mă hazardez să aflu motivul, miezul , rădăcina acestei stări deși o bănuiesc. Adevăr sau creație lirică, să trăiască scutul din pântecul iubitei. Frumoasă imagine. Felicitări!

Alex,