Un om

[Dumitru Mocanu]

Rumeg iluzii din trecut
Împins de propria-mi ființă,
Refuz la talgere de lut
Hipnotizat de conștiință.

Ca un pustiu m-arunc în gol,
Dorind să dau de infinit
Și frânt de propriu-mi destin
Nu recunosc că am greșit.

Mă bat cu timpul nesătul
Și strig de parcă-mi ies din minți,
Cuvinte grele de ocară
Vorbesc până și celor sfinți.

Sub straie de culori alese
Ascund un suflet păcătos,
Râzând hidos când văd cum altul
Cârpește buzunarul ros.

Rămân indiferent la toate
Crezând că sunt nemuritor,
Mă-nec în fumuri de țigară
Amestecat cu alcool.

Și prins în goana după bani
Alte valori nu mai rodesc,
Grădina-mi plină de vampiri
M-a dezvățat să mai iubesc...

Dar obosit, mă prinde vremea
Cum număr anii goi și grei
Și-atunci mă-ntreb zâmbind ironic:
Unde plecaţi frumoşii mei?

Ce trist acum, privindu-mi umbra
Rănită sub un fraged scut.
O, Cerule, mai dă-mi o viaţă
Şi scapă-mă de-acel trecut!

Ca toamna, dacă-aș fi cuprins
C-un galben tremurat, pământul
Printr-un sărut, ar fi uitat
Să-mi lase testament mormântul...

Azi singur stau la poarta veche,
Cu munți alunecând pe spate
Și gânduri – migratoare păsări
Spărgându-mi ziduri din cetate.

Şi necinstindu-mi soarta stearpă,
Înmoi durerile în rom
Purtând pe umerii titanici
Fantoma unui simplu om.

[Mihaela Popa]

melancolic, ușor vetust. se simte stofa de poet, mai trebuie puțin lucrat

cu plăcerea lecturii,

Mihaela