Pălărie nouă (din volumul „La Ghizunie” de Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr]

Vasile, a’ lui Ghirboaţă,

Băiat sărac,

Însă nu atât de sărac încât

Să-i plece mâţa, de Crăciun, de-acasă,

Mi s-a însurat,

Ca în romanele naturalist-realiste,

Cu o fată avută,

Dar cu universul limitat,

De parcă purta pe cap

Ciubăru’ lu’ moş Flei,

Ăl vechi,

Duhnitor,

În care duceau

Zobolina, oamenii, la gârlă

După ce făceau rachiul.

 

Cum mama proştilor

Trebuie să fie cu burta la gură mereu, Ileana

Se îngroşa în

Talie, văzând cu ochii

(cu ce altceva ai putea să vezi?!).

Întrebată,

Răspundea roşind (pesemne că-i plăcuse):

– Nu ştiu, lelică,-zău, când am rămas

Gravidă… Atunci când şi-a luat,

Vasilică, pălărie nouă! Se grăbea ’mneaei

Să adauge.

– Şi când şi-a luat, Vasile, pălărie nouă?

– Atunci când am rămas gravidă.

 

Însă de era zorită,

Sau dacă cea care întreba

Nu-i era surată, repezea:

– Nu ştiu eu. Vasile ştie!

(AICI puteți citi postarea pilot din acest volum, pentru o mai bună înțelegere a ceea ce a dorit autorul cu această carte de prozo-poeme.)

[Dorina Cracană]

:)))

[petrut dan]

Un poem hâtru cum numai moldovenii știu a fi și a povesti, o plăcere curgerea firească ce te duce la finalul după care îți vine să zici cum zicea și muma, în copilărie când mâncam șapte dintr-un pui și după ce nu mai rămânea nimic vrând parcă să ne facă să uităm supărarea: „vrea mai fi!”))) Așa și după citirea acestui poem  încântător prin firescul cu care își dezvăluie înțelesul/mesajul și care îți descrețește fruntea într-un mod mai subtil, dar la fel de plăcut de parcă ai vorbi față în față cu Ion Creangă!