amintire cu zimți

[bolache alexandru]

avea părul lung

și trecea pe stradă grăbită 

gândurile o înveleau

până sub tivul fustei 

deasupra genunchilor

soarele îi zâmbea 

ștrengărește 

de parcă știa

știa că mă iubește 

iar asfaltul îi certa sandalele

și picioarele zvelte

trecea așa indiferentă

de parcă iubirea 

era o afacere încheiată 

din care ieșise pe plus

aiurea

când iubești

nu ieși niciodată 

nici pe plus

nici pe minus

din iubire nu ieși 

trecea așa indiferentă 

în buzunarul meu stâng 

pe strada mea

în amintirea mea

avea părul lung

și printre zimții de carton

îngălbeniți de timp

mă priveai 

[Dinca Valerian]

@Vasilisia Lazar

Raman la parerea mea. Poemul este minunat pana la ultimul vers. Acolo, din felul in care simt eu cele citite, se intampla ceva contrar cu mersul si curgerea de pana atunci. Sau cu ce mi-as fi dorit eu. Dupa ce am alunecat in lumea aminirilor, eu percep o rupere brusca, o fractura. Poate ca tocmai aceasta este si intentia autorului, sa ne trezeasca intr-un mod mai abrupt din reverie, in cazul in care ne implicam prea mult  Are tot dreptul sa aleaga. Eu mi-as dori finalul mai in ton cu imaginile anterioare. Dar nu stiu cum ar trebui si nici nu stiu daca e mai bine asa. Poate ca nici nu am dreptate.

[Vasilisia Lazăr]

Domnule Dincă, finalul era așa:

trecea așa indiferentă

în buzunarul meu stâng

pe strada mea

în amintirea mea

avea părul lung

și printre zimții de carton

îngălbeniți de timp

mă privești

Inițial am vrut să-i sugerez mă privea, dar am interpretat că amintirea e din trecut, de aceea verbele sunt la trecut, iar acum, în prezent, acea imagine din trecut, imortalizată, îl privește. Îl privește peste ani dintr-o fotografie. Am preferat mă privește în loc de mă privești, fiindcă până atunci autorul nu i se adresează direct. Oricum, ruperea de care vorbiți era de la început, a rămas și acum fiindcă timpurile verbului nu concordă, dar măcar e mai logic. E doar părerea mea, așa am perceput eu, așa am interpretat eu...  

[Dinca Valerian]

Nu impartasesc parerea doamnei  Vasilisia Lazar privind finalul. Nu pentru a cauta pete in soare, ci in dorinta de rezulta o lucrare minunata. Nu stiu ce a fost inainte, dar acest "ma priveste" imi pare ca rupe toata perfectiunea anterioara si e mare pacat. Pare ca e o rupere, o fragmentare, un soc. Poate ca asta e si ideea, dar eu m-as mai gandi. Nu stiu ce s-ar potrivi, dar, cum am zis, as mai cauta. Si nu pot sa nu remarc peste toate, acest superb "din iubire nu ieși". Cu toata consideratia.

[bolache alexandru]

Mulțumesc, Lisia! Uneori amintirile au zimți... Am adoptat sugestia.

[Vasilisia Lazăr]

Finalului cred că i se potrivea mai bine mă privește. 

Bănuiesc că e vorba de o fotografie din aceea veche, cu marginile zimțate, totuși amintire cu zimți îmi pare o formulare dură, sugerează altceva decât cred eu că ai dorit, dar poate că n-am înțeles, însă mie asta mi-a transmis. În rest, frumos!