La o plecare ll

[Monica Pester]

În pietrele uitării am dăltuit povești 

Am desenat și vise, secrete am închis 

Deși te strig într-una știind că nu mai ești

Rămâi o filă albă, așa cum ai decis. 

Eternul Rac al bolții, ascuns după un  nor

Împrăștiat de vânturi, haotic și hai hui

Când noaptea se ridică în lumile ce dor

Ce-i va rămàne-n suflet, să fie doar al  lui ?

Ai încercat adesea să porți stindardul  sus 

Să lupți pentru idei din cele îndrăznețe,

Să râzi cu ochii-n soare dar n-a fost de ajuns,

Hâda pândea la colțuri ca să îți dea binețe.

Te văd în depărtare, cu umerii de lut

Zidîndu-ți drum albastru pe albele cărări

Șuvița de pe frunte zburlită în saluț,

Pe neștiute valuri pornești în explorăŕi

Vom trage toți obloane pe crunta-ne durere

Vom plânge să se‐audă în cele trei abisuri

Dar încă și de-acolo tu ne vei da putere,

Iubirea ne unește în mii de Universuri.

( omagiu fratelui meu )

[Maria Mitea]

~Când noaptea se ridică în lumile ce dor

Ce-i va rămàne-n suflet, să fie doar al  lui ?~  MOnica, ai scris cu măiestrie, ” deci, ” noaptea se ridică” - noaptea e noapte, dar, să nu ignorăm noaptea, că acolo - acolo în noapte vânturile se mișcă mai ceva ca vulcanii, se mișcă mai dihai ca zilele, - dar ce este și ziua decât un foșnet de iarbă? decât  o nimica toată,  iar ” ce rîmâne-n suflet” e adus de nopțile ridicătoare de lumi ascunse în umbra vieții ... Superb! Mă inspiră! Am citit cu mult drag!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Frumos!